Elena Dulgheru. O Scară pentru Trecerea Zării

Volumul „Pentru trecerea zării” (Arca Învierii, 2011), semnat de Elena Dulgheru, este alcătuit din nouă cicluri de poeme, scrise în diferite perioade, pe o scară ce înaintează de la „fântâna dorinţelor”, cu accent pe contemplarea naturii şi circulaţia motivelor folclorice stilizate, cu tente paradisiace, onirice, magice, ludice, erotice, până la poezia creştină cu inflexiuni mistice şi doxologice. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă autoarea, cunoscut critic de film, publică, la aceeaşi editură, un remarcabil volum: „Scara Raiului în Cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, durând, astfel, punţi creative de la poezia filmului la filmul poeziei.
Chiar din primul poem, cu referire la „Călăuza” lui Tarkovski, Elena Dulgheru face să vibreze simţul misterului, neliniştea metanoică: „Curg lacrimile copiilor în fântâna dorinţelor/ În timp ce, spre Marte,/ Se-ntorc, câte unul,/ Dinţii de lapte” (Fântâna dorinţelor). Erosul e pictat în ape, cu o transparenţă suitoare spre matcă: „Eu mă înalţ mai sus decât tine/ pentru că ţin în dinţi inima ta./ Tu te afunzi în ţinutul pelicanilor/ strângând ochiul meu între două ape./ Ne vom regăsi.// Transparenţi ne ridicăm deasupra flăcărilor (...) O frunză ţi-e ochiul// Fruntea mea şi a ta/ dorm împreună pe o tâmplă mai mare” (EVA (Facerea lumii)). Prin esenţializări brâncuşiene, corpul apare ca un mediu revelator al sufletului: „Oare cu ce semănăm noi doi/ Două ceruri în abandon, secătuite de stele (…) Şi intru, sărutând poarta, care nu este a mea:/ Ce vastă e cupola dinăuntrul umărului tău” (Peştele de aur), împrumutând din notele permanenţei lui: „Amprentele mâinii mele/ pe pieptul tău/ – cred că vor rămâne aşa (Supravieţuitorii). Cromatismul textual se amplifică prin şaradă: „Merg de-a-ndoaselea pe malul apei/ aşa că îmi apare în faţă broasca ţestoasă/ Care mă întreabă Unde?/ sunt ochii mei” (Caise cu susan). Corpul apare ca un univers cu singularităţi în care legile obişnuite se suspendă: „Să nu spargi vreun pahar/ În rana – ce tu – ai deschis/ Vei pipăi adânc/ – De celă – lalt capăt – vei da/ Atomii se înfrâng/ Cenuşă – e chiar – mâna ta” (Pitice albe).
Nu lipsesc pasajele ludice, cu iz de euritmie: „Sânul drept, sânul stâng/ În cămaşă de urzici/ Printre brazii cei pitici/ Şi petunii care plâng” (Verde întunecat); „O, un dans de mâini şi aer/ Prins şi lunecat din nou/ Fără umbră cântă struna/ Fără note şi ecou” (Ziua Paparudei); „O, iarăşi, o, iarăşi dansam/Pe ruguri/ Şi ploaia obrajii-mi picta/ Cu struguri” (Valsul furtunii).
Poeta are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu: „Iarbă de ordinul unu, ascuns/ Somn peste malul de lumi conjugate (...) Tu te întrebi de ce oul e prim/ De ce pluteşte semn negru pe mări” (Lumină primă); „Faţă crestată de râuri, eşti semn/ Ochiul scăriţă pe stânga pătrat/ Verde pădure, e totul solemn/ Peşti ce înoată în aer uscat” (Lumina a doua). Sunt zone în care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului imagistic nichitian: „Câmpul se rotea/ în jurul a 5 puncte deodată/ cardinale:/ în jurul unui brad şchiop/ în jurul unei peninsule/ în jurul unui ochi de al meu, mort/ În jurul cerului/ Şi-n jurul gurii. (…) Oasele deveneau de fier/ Măciulia capului – mică, de piatră/ Priviţi! Cum se contractă ochiul/ într-o fărâmă/ cât musca deşertului” (Glaciaţia merelor). De asemeni, se aud şuierând săgeţile ironiei ce demască ispita din decor: „Priviţi cum o meduză acoperă tot cerul înstelat/ Şi cum creierul lipăie apă stătută, uscat// Şi cum în chip de mamă/ Şi de frate mai mare/ diavolul roşu/ Şi diavolul galben/ Mestecă liniştiţi tutun/ La colţul horei” (Idem).
Poeta, ale cărui intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a trăirii veşniciei în clipă: „Zile prea scurte îmi ticăie-n palmă/ Ca într-o tâmplă de alergător” (Teorii despre Spaţiu şi Timp sau Şezătoare Grăbită). În paralel, calea prin lume apare cosmicizată, în mişcarea ei de cuprindere: „Soare apune/ Soare răsare/ Drumul e lung/ Ca un cerc de hotare (Zarea ceasornicarului). Timpul însuşi, poetizat, zămisleşte, în freamătul elementelor, muzica: „În ocean colonia de corali/ divide timpul în pătrăţele mici/ pentru digestia fiecărui polip/ Şi astfel se naşte muzica” (Ianuarie acesta frumos (Naşterea muzicii)), prin fermentul unei asimilări spirituale.
Întâlnim în „bazarul” poetic evocări romanţioase şi baladeşti: „El simţea albastrul/ Când nu se vedea/ Zarea de cenuşă/ Din privirea mea” (Dezlipire de retină), motive onirice sacrificiale: „Iată beau/ sângele struţului auriu/ Care îmi adulmecase gâtul/ Ghearele lui desenau/ flori aurii de gheaţă pe sânii mei”, jocuri de cuvinte cu aluzii la situări europene: „Sânii verzi ai primăverii/ Urechile iernii/ Calul cel mic şi ondulat/ Şansa mea în Europa...” (Barbut), dar şi stampe japoneze: „Plouă pe muntele Fuji, probabil./ Fericitul Hokusai/ Îşi aprinde o lumânare/ din ace de pin” (Ecou).
Nu lipsesc crochiuri expresive după figuri săpate de umbra abandonului şi uitării: „Mâna de piele/ bine umflată/ pare naturală/ deposedată/ pare că măsoară/ adâncimea mesei/ pe care a fost aruncată// Umbra ei se rostogoleşte/ pe muşamaua mesei/ Şi se amestecă cu apa/ de nebăut” (Femeia părăsită); „Marea/ îţi cântă/ pe buze/ Şi tu nu-ţi aduci aminte” (Băutoarea de absint).
Versul ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai neaşteptate, provoacă permanent la participare: „Oare la ce te gândeşti/ acum, când vezi melcul acesta/ rozând un ciot de mărar?” (Melcul triunghiular).
După melanjul cu alură postmodernistă din primele cicluri de poeme, în ultimele două tonul se schimbă. În grupajul „Ruperea genunii” accedem într-o zonă saturată de metaforă şi metafizic: „Soarele apuse în lumina liră/ În lumina liră sângele-i urca (...) Cât cuprinsul mării rupse ochiul floarea/ Cea de iris verde lunecând pe cer... Lacrima de harfă, muzica chema/ Şi genunchiul, rază/ Rază devenea (Ruperea genunii). Melosul dobândeşte forţă anagogică: „Ah, cântecul/ S-a întrupat deodată în mine/ Şi m-a înălţat/ pe marginea văii” (Crăparea buzelor). Presimţirea cauzelor unei ireversibile tulburări a ordinii lumii se amplifică: „Nu mă mai întreb de ce/ De ce soarele se-nclină/ Şi mă unge cu lumină/ De ce eu nasc copii/ Azvârliţi prin păpădii (…) De ce ne urăsc copiii/ Dacă-i ţesem fără ploaie” („Şi pământul se va sfârşi...”). Penultimul ciclu de poeme se încheie cu un freamăt al Învierii, ce aduce, prin cuvântul Domnului, o nouă Zi.
În ultimul ciclu de poeme, care dă şi titlul volumului, „Pentru trecerea zării”, atmosfera textuală atinge o limpezime şi o transparenţă iconică: „Mărul este de aur/ în mâna mea transparentă/ de aur/ De aur e jertfa Tatălui/ ce plouă peste noi, copii de aur// rătăciţi în cenuşă/ De aur e binecuvântarea săracului/ şi stropii cei curaţi de busuioc” (Ca pe tine însuţi).
Ni se descoperă, în priveliştea apocaliptică, condiţia corporalităţii înviate, în lumina devenită „punctul de fugă” al lumii: „Pentru el, cerurile se rup./ Pentru el, nu există pasăre neînsângerată./ – Râurile împing la vale malurile ruşinii./ Pentru el, limbută, floarea de azalee singură se retează./ Pentru el, oamenii care plâng –./ Pentru el, lumânările zilei/ devin trup/ – trupul lui,/ Care începe să alerge,/ ţinând asfaltul în mâini (…) Cum veţi trece Zarea topindu-se? Cum o veţi nimeri? Decât numai topindu-vă,/ asemenea zilei, decât numai topindu-vă,/ asemenea sângelui, a sângelui în lumină/ asemenea plângerii, în lumină/ asemenea văii, care se surpă/ – Fugiţi!// lumină veţi deveni” (Pentru trecerea zării).
Feţele şi gesturile se aprind de o văpaie de aur, ce preschimbă perspectiva şi regimul spaţio-temporal al separării: „Mâna de aur/ îmi puse drumul în palmă (…) Laptele de aur îl beau, devenind./ Laptele de aur cuprinse plopul/ şi zarea/ şi fereastra/ aproapele se făcu aproape/ şi şoaptele zării le-mbrăţişam, tot mai aproape” (Mâna de aur). „Vernisate” cu această lumină, se conturează chipurile adevărate ale omului şi lumii: „Lumina zării ce veni/ – este adevărată/ Lumina omului care intră pe prag/ – el este adevărat./ Lumina calului de trestie/ Lumina sărutului văii/ Şi mâinile ce stau ca să se spintece/ Şi mâinile ce îmbrăţişează pâinea/ şi valea/ şi oasele noastre sfâşiate/ – acestea sunt, acestea sunt adevărate”.
Sunt zone în care cuvintele se „împuţinează” şi se insinuează tăcerea în faţa misterului: „Sângele./ Piatra./ Piatra se desprinse singură din grădină./ Piatra se scurse şi înflori./ Sângele. Oamenii. Lacrima”, în faţa sângelui devenit, prin sigiliul Harului, semn al locuirii unui pământ restaurat (Sângele).
Neînţelegerea instaurată la zidirea Turnului lui Babel e înlăturată prin chiar această tăcere ce eliberează săgeata rugăciunii, primind în sine pe cea a luminii: „Săgeata: Din cer, scăpătând, rupse inima./ Săgeata: din inimă, scăpătând, ţintui inima/ într-o risipire de rouă şi flăcări” (Turnul), ceea ce face ca jertfa să fie vie şi bineprimită. Sfânta Lumină este pecetea primirii Cuvântului şi a pogorârii Duhului, „ca un clopot cu inima în Cer”, la auzul căruia se deschide priveliştea Judecăţii: „Ca şi cum ai trece cu palma prin aer,/ Aripa Îngerului desparte lumina de întuneric,/ Umbra de zi, durerea de carnea trupului,/ Zadarul Pământului de vorbele Cerului” (Primirea Cuvântului). La capătul scării poetice se deschide priveliştea apocaliptică, sub forma unor impresii de la Diveevo. Cuvântul capătă aici valenţe imnice, de acatist închinat Maicii Domnului, „rugul aprins” al Întrupării Domnului: „Pocalul de foc/ Trandafirul/ Floarea înmiresmată de trei ori/ Bucură-te!// Floare înmiresmată şi iubită/ Floare înmiresmată în aureole/ În aureolele toamnei, întinse/ Pe trei zări de jăratec, înfăşurând cerul în eşarfe,/ Ca o verighetă de foc./ Floarea.” (La capătul lumii (Apocaliptică sau Impresii de la Diveevo)). În locul unde „şopotul de frunze se transformă în tămâie”, acolo unde ne apar înainte „o chilie şi o piatră”, prezenţa Maicii Domnului o învăluie în rugăciune pe cea a sfântului Serafim de Sarov. Suntem „la capătul lumii, da, la capătul lumii/ În bătaia aripii Serafimului,/ care veghează”, unde „zăpada nu se stinge în cuptor”, cenuşa redevine lumină, bucuria se prelungeşte în îmbrăţişare, iar „şiragul de mătănii se numără uşor, ducînd spirala spre cer” (ibid.).
Poezia se opreşte în pragul uimirii liniştite, ca o altă scară a raiului.

Florin Caragiu

(text publicat în postfaţa volumului "Pentru Trecerea zării", ed. Arca Învierii, 2011, pp. 180-185)


Alte articole de acelaşi autor se pot găsi aici:
http://florincaragiu-blogdeprezentare.blogspot.com/2009/12/volume-articole-traduceri-evenimente.html

Festivalul „Sinapsa”, o răscruce a întâlnirii artelor (Teliu, 28-29 Octombrie 2011)

După experienţa organizării „Serilor Sinapsa” de poezie şi muzică religioasă la Bucureşti şi Braşov (alături de Adrian Munteanu), am pornit la realizarea unui vis mai vechi: realizarea unui Festival de artă creştină. Au ajutat rugăciunile duhovnicului din Frăsinei, a cărui figură spirituală şi ale cărui scrieri dedicate isihasmului au avut un ecou notabil în câmpul cultural, părintele Ghelasie Gheorghe fiind una dintre cele două personalităţi cărora li s-a dedicat acest festival. Cealaltă este Mitropolitul Andrei Şaguna, canonizat chiar în aceste zile de Biserica Ortodoxă Română.
Oamenii providenţiali care au venit în întâmpinarea acestui proiect au fost Părintele Costin Butnar, preot slujitor în parohia Teliu-Vale, şi Şerban Vasile, primarul comunei Teliu. O dată găsită formula posibilă a cadrului de desfăşurare a manifestării, artiştii au răspuns cu entuziasm invitaţiei. Dacă, după cum se ştie, darurile sunt împărţite, atunci când ele se întâlnesc în lumina credinţei şi îşi comunică însuşirile se bucură de acel surplus de taină ce se revarsă din taina comuniunii.
L-am avut între noi pe pr. prof. Ioan Chirilă, decan al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii clujene „Babeş-Bolyai, care a vorbit despre personalitatea sfântului Andrei Şaguna şi contribuţia sa la conturarea identităţii româneşti în Transilvania, apoi despre arta creştină împlinită în acel circuit ce trece prin oglindirea originii, pentru a înainta de acolo spre misterul eshatologic.
O prelegere foarte apreciată, cu privire la raportul dintre artă şi metafizică, a fost cea susţinută de Luigi Bambulea, comentariile sale survolând texte din Raïssa şi Jacques Maritain, M. Heidegger, F. Hölderlin. Paul Aretzu a participat cu un text intitulat „Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii”, iar Florin Caragiu cu o scurtă prelegere intitulată „Natură şi participare”.
Un moment de vârf l-au constituit lecturile de poezie şi proză scurtă, semnate de părintele Ghelasie, ale actorilor Cristi şi Gabriela Iacob. Tot ei au prezentat în premieră şi au oferit spre audiere fragmente dintr-un proiect al regizorului Gavriil Pinte: cele patru evanghelii în lectura unor actori consacraţi: Ion Besoiu, Mihai Constantin ş.a.
Momentele de muzică psaltică şi corală au fost interpretate de protopsaltul şi imnograful Silviu Marin şi Florin Caragiu, în prima zi, şi de corul Alithea, în a doua zi.
Au lecturat din creaţiile proprii, în prima zi: Liliana Ursu, pr. Ioan Mărginean, Daniel Drăgan, Adriana Lisandru, pr. Nicolae Jinga şi Eugenia Ţarălungă.
Ana Atena Butnar (în vârstă de 7 ani) a recitat poeme din volumul „Isihasm”, de pr. Ghelasie Gheorghe.
Tot în prima zi au fost lansate volumele „Pentru trecerea zării” şi „Scara raiului în cinema. Kusturica, Tarkowski, Paradjanov”, de Elena Dulgheru şi „Seminţe de piatră”, de Monica Patriche, autoarele oferind şi un recital poetic.
A fost vizionat la finele primei zile filmul „The Color of Pomegranates (aka Sayat Nova)”, comentat de criticul de film Elena Dulgheru.
În cea de-a doua zi, la recitalul de poezie au participat Adrian Munteanu, Nicoleta Popa, Aleksandar Stoicovici, Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu, Eugen Serea, Laurenţiu Ciprian Tudor şi Florin Caragiu.
A fost prezentată, de asemeni, expoziţia de iconografie a Cristinei Petruţ, iar pr. Costin Butnar şi Alice Butnar au recitat în lectură bilingvă (română şi engleză) poemul „Naşterea, prima Liturghie a Vieţii proprii”, de părintele Ghelasie.
În ziua de duminică 30 octombrie, după participarea la Sfânta Liturghie, s-a organizat o excursie la mânăstirile Sf. Ioan Botezătorul (Valea Mare) şi Sita Buzăului (cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului).


Florin Caragiu

Natură şi participare

În creştinism, auzim vorbindu-se de o natură originară şi de o natură înstrăinată, înstrăinată – important de subliniat – prin modificarea tropos-ului. Acest fapt nu presupune o mutaţie radicală a valorilor în ordine umană şi naturală, ci doar, de regulă, o căutare a lor inadecvată, pe o cale greşită, o proiecţie iluzorie şi slăbită a sensului. Adevărul pe care îl dezvăluie poezia este, aşadar, adevărul participativ. Prin latura critică a instinctului poetic se realizează implicit o critică a participării. Aici înţelegem prin participare modul cum ne investim fiinţa în lucruri, în stări de existenţă, în stări de spirit, în tot ce ne înconjoară. Poezia aşază adevărul într-o ecuaţie a participării, a atracţiei, cum s-ar spune aşază o lume întreagă pe orbită, în acest mod, stabilind o lege a gravitaţiei psihice, care, de altfel, se impune de la sine, conform căreia acţionăm, ne orientăm faptele şi pasiunile, atragem ideile şi cuvintele într-un anumit fel, sau, nu mai puţin, ne putem schimba brusc atunci când dorinţa din noi are puterea de a modela altfel lumea.
Natură şi participare sunt termeni-cheie în filosofia subiacentă unei poetici creştine. De aceea, miza majoră a creaţiei artistice creştine şi nu numai, suspansul ei fundamental ţine şi de această existenţă a „două” naturi în om, altfel spus a două moduri de aderare la existenţă.
Din punct de vedere psihologic, ele nu sunt propriu-zis contrare, absolut diferite, ca plusul de minus. Tocmai aici, în troposul alunecos ca mercurul, putem găsi un mister al tropului poetic, prin esenţa sa substitutiv şi ambiguu, facilitând travestiul, qui-pro-quo-ul (ceva pentru altceva), ironia şi zâmbetul cu tâlc neostentativ, mutaţiile subite prin alunecare.
Natura căzută, în înţelegerea creştină, acţionează de regulă prin forţa exercitată de o atrăgătoare amăgire. Există un coeficient de ficţiune, un factor de atracţie irezistibilă, care conferă, măcar pe moment, consistenţă, un univers imaginar creat sub presiunea dorinţei ispitite.
A afirma că o anumită dorinţă este iraţională înseamnă totodată a-i recunoaşte puterea de a crea universuri consistente pe moment. Aceste universuri, deşi incoerente, sunt consistente, adică asimilate ca natură aşa cum corpul asimilează hrana. Argumentul logic nu are în sine putere asupra naturii înţeleasă aici ca o reţea de automatisme, obişnuinţe şi dorinţe ce fac corp comun cu existenţa din afară.
De multe ori, poetul ne face părtaş următorului experiment: tratează cu acidul argumentului o substanţă onctuoasă a dorinţei. Reacţia e atipică. Acidul nu o corodează, nu o dizolvă, nu o distruge. Concluzia e că puterea asupra naturii (pseudo-naturii) nu o are decât tot o natură, o natură însă restaurată, originară, ce orientează potenţialul dorinţelor, fără a le distruge, dimpotrivă, împlinindu-le în sensul şi suculenţa lor tainice, străbătute de har.
Trăirea creştină este primordial o practică, o experiere, nu o teorie. Ajungem la chipul lui Hristos, la natura noastră originară şi la dialogul viu cu Dumnezeu schimbându-ne pe noi înşine. La zenitul ei, poezia aici sălăşluieşte, în apropierea maximă de natura noastră cea mai intimă.



Florin Caragiu


(Festivalul de artă creştină „Sinapsa”, 28-29 Noiembrie, Teliu)

stă ca un pustnic în chilia lui şi se roagă

îngerul meu n-a ieşit de mulţi ani din mine
îşi ţine aripile strânse în jurul privirii
când şi le dezmorţeşte mâinile mele par fulgere
ce coboară pe coli de hârtie şi pe nerăsuflate
scriu cuvinte ce vindecă tristeţea
şi nu le recunosc ale mele
alteori îşi ridică pleoapele amorţite
şi din ochii mei ies căi nebătute spre inimă

îngerul a renunţat de mult să mă mustre
pentru patimile de care nu mă despart,
îndărătnicia mi-o ştie, se roagă doar pentru mine
şi toate păcatele mele îmi stau înainte
ca o mulţime cu făclii aprinse în faţa unui orb
eu ştiu atunci că sângele meu e luminat de iubirea
ce nu mă părăseşte în orele când o acopăr cu pietre

îngerul meu rabdă ca un întemniţat batjocura
foamea şi frigul din oasele mele el rezistă
tuturor încercărilor de-a alunga harul
ca un ultim locuitor al unei ţări rămâne în mine
în timp ce eu sunt departe de mine departe

când mă întorc îşi scoate larg aripile
prin mădulare, prin simţuri, prin gândurile mele
şi îşi ia zborul cu mine înăuntrul lui

Festivalul de Artă Creştină "Sinapsa" - Teliu, 28-29 Octombrie 2011

Asociaţia „Sinapsa XXI”, Asociaţia Social-Culturală „Suflet Transilvan”, Parohia Ortodoxă Teliu-Vale şi Primăria comunei Teliu, jud. Braşov, vă invită la:


Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa”

Dedicat canonizării sfântului Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, şi memoriei părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei.

Va cuprinde câteva conferinţe pe tema artei creştine, lansări de carte, precum şi reprezentaţii de poezie, teatru, muzică, pictură (artă iconografică) şi film.

Se va desfăşura în intervalul 28-29 Octombrie
în comuna Teliu, judeţul Braşov, la Căminul Cultural din Teliu.

Participanţi (în ordine alfabetică):

Paul Aretzu, Luigi Bambulea, Virgil Borcan, pr. Costin Butnar, Alice Butnar, Ana Atena Butnar, Cătălina Cadinoiu, Florin Caragiu, pr. Ioan Chirilă, Daniel Drăgan, Marian Drăghici, Elena Dulgheru, Aida Hancer, Cristi Iacob, Gabriela Iacob, pr. Nicolae Jinga, Adriana Lisandru, pr. Ioan Mărginean, Adrian Munteanu, Monica Patriche, Cristina Petruţ, Nicoleta Popa, Adrian Popescu, Eugen Serea, Octavian Soviany, Aleksandar Stoicovici, Laurenţiu Ciprian Tudor, Sarah Tîlvăr, Eugenia Ţarălungă, Liliana Ursu, Miruna Vlada.

Moderator: Florin Caragiu

Program:

Vineri 28 Octombrie
13.30 Deschidere
14.00-15.00 Prelegeri despre arta creştină
15.00-17.00 Poezie şi Muzică
17.00- 17.45 Teatru
17.45-18.30 Lansări de carte
18.30-19.15 Masa
19.15- 21.00 Film, Masă Rotundă

Sâmbătă 29 Octombrie
8.00-10.00 Sfânta Liturghie
10.00-10.30 Expoziţie de artă iconografică
10.30-11.00 Teatru
11.00-13.00 Poezie şi Muzică
13.00-14.00 Masa
14.00-14.30 Teatru
14.30-16.30 Poezie şi Muzică

Parteneri Media:
Asociaţia „Orante”, Braşovul tău, Cenaclul „Bocancul Literar”, Cenaclul literar „Pavel Dan” (Timişoara), Cenaclul literar „Caii verzi de pe pereţi” (Braşov), Editura „Platytera” (Bucureşti), Editura „Arania” (Braşov), Editura „Arca Învierii” (Bucureşti), MixTv, Radio Braşov, Radio Târgu-Mureş, Revista Feed-Back (Iaşi), Revista „Ramuri” (Craiova), Revista „Sinapsa” (Bucureşti), Revista „Steaua” (Cluj-Napoca), revista „Verso” (Cluj-Napoca), revista "Viaţa Românească".

şi paginile de web:

http://ghelasiegheorghe.blogspot.com/,
http://mihaicaragiu.blogspot.com/
http://www.agonia.ro/
http://www.zonaliterara.ro/

Vă aşteptăm!

dragostea

dragostea ta e un plămân ce aşteaptă laptele de capră roşie
pe care-l aduce un bătrân dintr-un sat îndepărtat
ea se umflă şi se trage înapoi cu o uşoară durere
privind contururile abia vizibile ale unor case din zare
ea inspiră din spatele lor un fir de aer proaspăt
ca şi cum şi-ar aminti ceva şi ar trage o linie nevăzută spre sine
sub privirea unui prieten ce se apropie înjumătăţindu-se
până ce intră pe nări şi ajunge mai mic decât un punct desenat


dragostea trimite apoi spre zare un alt fir subţire pe care pleacă
un alt prieten, ce creşte îndoit, până se face mai mare decât calea lactee
şi atunci ştii că durerea-i memoria în care pluteşte un chip
umbrit de o privire şi ieşi pe stradă însoţit de papagalul ce spune
la sfârşitul fiecărei fraze „dar...”, scuturând din cap
spre tine, ca o rugăminte de a nu întrerupe legătura cu el


dar dragostea e ceva în care tu însuţi eşti purtat de la firul de praf
la praful stelar şi dincolo de tot ceea ce poate însemna univers
fără să uiţi de vreo fiinţă, pentru că simţi tot mai mult că eşti iubit
deopotrivă cu ele, şi aici se stinge durerea ta într-una liniştită
care nu te mai chinuie, ci e ca o îmbrăcare în Altcineva ce şterge
cu o gumă moale distanţele. atunci auzi lămurit pe firul acela
ce intră şi iese un nume pe care suflarea-l rosteşte, ca ajutată
de o mângâiere venită de niciunde. şi uiţi pentru un timp de tine.

tunelul cu imagini

flutură pânze mai iuţi ca lumina
vocea-i un burghiu aurit
ieşit din coridorul de gheaţă
o dată cu peştii
atinşi de tristeţea pescăruşilor rotitori

desprinse, perdele de piatră
se înalţă ca zmeie
umflate de încrengătura unei suflări
ce îngroapă-n fereastră
o literă în formă de om ghemuit

revelaţie

stai pe scaun cu mâinile pe genunchi
nu ştii ce să crezi pe cine să asculţi
te lupţi cu gândul că n-ai avut de ales toată viaţa
apusul acesta de soare îţi şterge lacrimile
eşti
un speolog căruia lumina din frunte
i s-a stins în măruntaiele pământului
cazi
într-un haos de mişcări şi sunete nedesluşite
respiraţia-i o siluetă a rugăciunii ce intră şi iese
din corpul temător
e ziua ta
e ziua în care ai de făcut zece lucruri
şi nu ai forţa să te ridici
pentru că puterea ce sălăşluieşte în tine
te împinge la marginea lumii
şi Dumnezeu ţi se arată nu în furtună
nu în vifor ci într-o adiere subţire

nimic

nu mai e nimic între noi
care să ne despartă
nici ceasul de bucătărie oprit la ora două din noapte
nici praful ce străluceşte pe mobilă la amiază
beculeţele din brad
sau cărţile adnotate, cu întâmplări de necrezut
dintr-o clădire cu lumina stinsă

ai acea privire care îmi mută gândurile
într-o poveste ce opreşte secera lângă firul de iarbă

am căzut un timp
am uitat că eşti lângă mine
ce n-am spus ca un fără de inimă primind lovitura de graţie!
şi tu
nimic zicând mă înconjurai de departe

între două clipiri

parfumul tufelor sălbatice ne înfăşoară
ai pielea fierbinte
cu faţa ascunsă mă rogi să-ţi vorbesc
despre curajul de-a înfrunta
un glas rătăcit cu două tonuri mai jos
în visul acesta în care sunt pe deplin treaz
şi simt întunericul
ca pe o pleoapă ce se zbate şi riscul
de a iubi până la capăt

Dumnezeu nu a creat moartea
spaţiul e un sunet ce ne împinge afară
în perna cu ace a nopţii
ochii tăi mi se deschid în piept
plutesc
peste orele din care ţâşnesc peştişori de aur

„bătrâneţea e o încercare prin care trece un tânăr”
spune Ludwig cel orb

oamenii pe care i-am smintit
aşteaptă să mă trezesc
pe buze cu o rugăciune neînţeleasă
ei nu au dorinţe doar aşteaptă
să se întoarcă
un cuvânt rostit demult

mâinile mi se rup şi cresc la loc mai mici
noaptea a aprins un chibrit
peste trupul lucid
într-un vis ce roteşte o paletă de sânge
cui iubeşte mult, mult i se iartă

îmi arunci peste ani o mantie roşie
îmi spui: mergi printre stropii de ploaie
fără să te uzi
idolii nedeplin sfărâmaţi ies din oasele mele
ca nişte roboţi insomniaci

nu eu
nu eu înaintez pe străzile reci
ci ele rostogolesc un soare fără putere
spre locul din spatele meu
unde copiii văd
lumina ce nu mă părăseşte

Despre singurul lucru necesar

Alergăm în viaţă după multe lucruri. Iisus Hristos ne vorbeşte, în acelaşi timp, despre singurul lucru necesar, la a cărui împlinire toate celelalte se vor adăuga. Fiecare om are anumite daruri de la Dumnezeu. În primul rând viaţa însăşi, apoi părinţii, fraţii, copiii, prietenii, natura, înzestrările personale şi capacitatea de efort şi relaţionare, realizările obţinute după diverse strădanii, bucuriile trăite, puterea interioară a depăşirii încercărilor şi suferinţelor, etc.
Problema majoră apare atunci când, sub înrâurirea patimilor, ce pot deveni chiar deprinderi pătimaşe, toate aceste daruri sunt afectate în esenţa lor, care are finalitatea comuniunii în iubire. Dacă darurile vieţii ne vin de la Dumnezeu, din dragostea Lui, ca o chemare la care urmează să răspundem prin punerea lor în lucrare, în vederea împărtăşirii de această dragoste, dacă pierdem din vedere originea şi finalitatea lor, riscăm să rămânem blocaţi într-un „consum” fără orizont al resurselor vieţii.
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, ne spune Sfântul Apostol Pavel. Darurile pot fi risipite printr-o întrebuinţare greşită, însă „dragostea nu cade niciodată”. Esenţa darului e dialogul dragostei, contemplarea ei şi împărtăşirea de ea într-un mod activ, creativ, responsiv.
Însuşi faptul că un lucru ne este de folos se cere pus în legătură cu sensul euharistic al acestui folos. În măsura în care un anume folos poate căpăta orientarea spre comuniune, spre transcenderea unui mod de existenţă marcat de egoism, de înstrăinarea de Dumnezeu şi de semeni, de lumea îngerească şi de cea a naturii, şi în ultimă instanţă pecetluit de moarte, spunem că acest folos este duhovnicesc, căutarea lui fiind însufleţită de o intenţionalitate şi o atitudine spirituală.
Omul ridică, prin aceasta, sensul utilităţii deasupra oricărei înstăpâniri a structurilor formale servind autonom unor interese de putere, de supravieţuire, de satisfacere a unor nevoi biologice, etc., în care modul existenţei înstrăinate de Dumnezeu e presupus ca imuabil, orientând înţelegerea folosului spre un mod de existenţă în care darul e pus în lucrare în mediul comuniunii.
Iar acest mediu, străbătut de adierea eshatologică a Duhului Sfânt, e constituit tocmai de împărtăşirea din Pomul Vieţii, de părtăşia la absolutul Iubirii Treimice, din care îşi trag seva toate darurile existenţei. Altfel, chiar punerea în lucrare a unor daruri poate deveni un surogat de viaţă duhovnicească, un substitut ce o împiedică pe aceasta să survină.

Florin Caragiu

Mircea Ivănescu, un romantic postmodern

Mircea Ivănescu a fost receptat ca un poet atipic în spaţiul poeziei româneşti. Motivaţiile acestei cvasi-unanime aprecieri apar diverse şi nu de puţine ori contradictorii. Nu ne propunem să trecem, fie şi parţial, în revistă multitudinea de observaţii critice referitoare la singularul şi valorosul poet, recent plecat dintre noi. Totuşi, opiniile care s-au perindat de-a lungul vremii pot fi grupate în cel puţin două categorii de idei distincte, unele formulate din perspective evident opuse. Rămâne de precizat că buna intuiţie critică – întreprinsă, desigur, fără a eluda „materialitatea textului ca sistem de semne diacronic constituite” (M. Mincu, „Eseu despre textul poetic”, 1989) – e cea care descoperă valenţele intermediare şi nuanţele individuale ce focalizează valoarea, dincolo de mimetismele şi agresivităţile inerente acţiunii unui grup literar după o precisă reţetă de lucru. (Nu altfel se întâmplă cu noţiunea intens circulată de postmodernism, devenită, între timp, la mulţi, un clişeu de gândire. În acest sens, postmodernismul se pretinde a fi ca o operaţie – una chiar obligatorie – de extirpare a genei metafizice, întru o mai bună selecţie naturală şi o mai strânsă adaptare a individului la un „aici” şi un „acum”, aceste produse ale receptivităţii empirice extraliterare, cum le numise Marin Mincu, care, din păcate, tind să ia locul unei judecăţi de valoare intrinsec literare.)
Influenţat de literatura americană, dar mai ales de lirica anglo-saxonă, atât de muzicală, în fond, şi, în plus, înzestrată cu „pedală de amortizare” (şi în cazul poetului nostru, „ciocănelul cu pâslă” e însuşi pantoful vrăjit al poetului, cu care el se plimbă pe a destinului agitată cumpănă, ca pe nişte game muzicale), Mircea Ivănescu a preluat acest filon din care a extras nu doar un stil, ci şi-a făurit o manieră personală de a scrie (M. Petroveanu, „Traiectorii lirice”, 1974).
Remarcăm o clasă de critici şi de literaţi în genere (dintre care îi menţionăm pe Al. Cistelecan, M. Iorgulescu, Catrinel Popa, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Liviu Antonesei, etc. – a se vedea antologia „versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă”, îngrijită de Matei Călinescu, 2003) a căror concluzie apasă pe ideea că o dată cu Mircea Ivănescu s-a născut la noi postmodernismul, prin ruinarea valorilor metafizice, romantice sau moderne, ce stăteau la baza ontologiei poemului. Ruptura dintre creativitate, inspiraţie, pe de o parte, şi conştiinţa convenţiei, pe de alta, atinge un punct culminant în scrierile lui Mircea Ivănescu, crede Al. Cistelecan, văzând aici o conştiinţă clară a deşertăciunii poeziei. Lui Ion Bogdan Lefter i se pare că asistă la un discurs pe orizontală, prozaizant, non-metafizic, non-liric, specific postmodern (Să ne amintim, însă, că Marin Mincu şi-a exprimat rezerva faţă de o concepţie ce teoretizează opoziţia dintre liric şi non-liric, o idee, după el, inventată de o receptivitate empirică şi fiind un produs nefiresc al raportării – din interiorul literaturii şi într-o poziţie concluzivă – la categorii extraliterare).
Mircea Iorgulescu a remarcat – deşi în alţi termeni – impasul respectivei întreprinderi poetice, considerată fără prea multă legătură cu lirica epocii („Rondul de noapte”, 1974). Ivănescu îi apare ca un poet monoton, complicat şi difuz, în mereu eşuata sa tentativă de a se explica. Rezultatul ar fi o confesiune imposibilă, dramatică şi absurdă în acelaşi timp, prin confuzia întreţinută între real şi imaginar, între ficţiune şi realitate, într-un fel fără ieşire. Cu toate că există o extraordinară abilitate a artistului în a naturaliza artificialul şi a artificializa naturalul, totuşi criticul amintit nu pare că întrevede un sens consistent al acestei operaţii. Liviu Antonesei a putut să observe, la rândul său, că acumularea detaliilor prozaice fără transcendenţă, la Ivănescu, se asociază îndeobşte cu oboseala.
Există, însă, şi o altă perspectivă critică, prin care avem acces la o nouă imagine despre Ivănescu, contrară celei precedente şi din care lipsesc trăsături precum „totala neputinţă”, „pierderea graţiei” ş.a.m.d. Alex Ştefănescu a identificat o expresie reuşită vorbind despre „pasta de cuvinte” ivănesciană (care nu începe cu începutul şi nu se sfârşeşte cu sfârşitul), care, după convingerea noastră, trădează realitatea invertită, predigerată în acest tip de emisie poetică, menită să fie servită unor degustători rafinaţi, amatori de delicii spirituale, de la Mallarmé încoace. Nicolae Manolescu, adâncind înţelesul ideii, a surprins aici o artă a manierei, un cult – nu fără fond – al eleganţei practicate de un seducător benevolent, care a fost acest personaj voit desuet, în viaţă şi în literatură, Mircea Ivănescu. Un poet serios-hilar, la care metapoeticul şi intertextualitatea apar stranii în splendoarea lor alexandrină, ni se atrage atenţia. Totodată, suntem încredinţaţi că de la Proust încoace nimeni nu a valorificat cu un vizionarism mai viguros, fulgurant şi fantasmatic răsfrângerea lucrurilor în imagine, conchidea Nicolae Manolescu.
Desfăşurând o analiză pe fond, criticul M. Petroveanu a relevat, cu precădere, rolul jucat de eros şi de muzicalitate în acest tip de ficţiune, care-şi produce, pe această cale, propria realitate, intens memorabilă. E o lume, se spune, „posibilă în limitele unui burlesc aparte, ţinând mai mult de fantastic decât de caricatural” şi pe care, ca atare, n-o ating şi nu o pot compromite procedeele subminării. Poezia ascultă de aceeaşi lege conform căreia muzica şi dragostea convertesc negativul în pozitiv şi potenţează bucuria cu simularea suferinţei, pentru a accede, astfel, la natura infinitului. Mircea Ivănescu e un excelent simulator, pasionat de joc (multe din poemele sale au drept cadru o intenţie exprimată: „să facem un joc”), cu un suflet de adolescent etern, asemănându-se, în această ipostază, într-un fel, eroului lui Kundera din „Viaţa e în altă parte” (Humanitas, 2007), cu Jaromil. Acesta, îndrăgostit fiind, trăieşte simulând la un moment dat moartea prin statul întins pe jos în poziţia morţii, cu ochii închişi, faţa aplecată într-o parte, ca şi aruncată, maxilarele uşor dislocate din poziţia lor firească... Importanţa capitală a gestului şi a chipului ţin, fenomenologic, de această fundamentare erotică a lor, prin care trupul, luminat din interior de ochiul imaginaţiei, se mişcă cu o extraordinară flexibilitate, cu o lentoare şi cu o asemenea cadenţare a tuturor stărilor proprie viziunilor muzicale.
În acest context, lucrurile nu sunt doar topice, şi şi tropice, adică întoarse, orientate, apăsând fiinţa ca şi cu un deget persistent în acest indicibil transfer de stări. Acumularea de microdetalii poziţionate strategic de aici provine, fiind explicabilă prin ceea ce psihologii (Th. Ribot, „Logica sentimentelor”, 1988) au numit „imaginaţie creatoare afectivă”. Eugen Simion a intuit cu acurateţe faptul că Ivănescu cunoaşte la perfecţie tehnica sugerării prin contrariu, prin care poate preface absenţa şi minimalizarea în prezenţă şi potenţare.
O caracteristică absolută a muzicii este că ea poate da direct formă sentimentelor. Muzica inventează sentimente pentru a întemeia imaginile. Porneşte adică dinspre interior spre exterior, dând formă lumii din lăuntru în afară. Modurile muzicii sunt modurile participării umane prin care se constituie calitativ existenţa. În muzică, lume şi sine sunt date ca o unitate de reacţie. Sistemul se mişcă cu ambele componente, fiinţă şi lume simultan. Aceasta e cu atât mai posibil, cu cât nu pornim de la o imagine exterioară dată. Prin acest filtru muzical, se constituie lirismul de fond în cazul lui Mircea Ivănescu. Prozaicul nu se opune poeticului, dimpotrivă, „el îndeplineşte funcţiuni pozitive, ţinând locul ritualului poetic, vreau să spun al elementului de identitate, de repetiţie şi de invocare caracteristic esenţei lirismului, indiferent de veşmântul său tradiţional sau modern. Ba, în discursul acesta rămuros, digresiv, aparent dezbinat, ca o urzeală cu fire multe, dar rare, se pot discerne lait-motive şi chiar muzică, o incantaţie curioasă, produsă de respiraţia lentă, şerpuită, a frazei” (M. Petroveanu).
Chiar în acest punct, Ivănescu, bacovian prin reflexivitate, mai precis prin poziţia simultană de observat şi observator (Marin Mincu), se desparte de Bacovia. Bacovia fragmentează, stenografiază, simplifică, exprimă astfel suferinţa unei veritabile melancolii morbide, cu poză rigidă, şi care înaintează inexorabil către un soi de afazie, cu estomparea percepţiei şi a limbajului. „Mutismul bacovian e aproape opusul dis-laliei, a limbii încurcate a îndrăgostitului, la care raportul dintre excitaţie şi inhibiţie se schimbă faţă de psihologia ordinară. «Gura legată» a celui ce iubeşte denotă un alt ritm de existenţă, un metabolism încetinit pe un plan şi accelerat pe altul. Ivănescu recurge la licenţe poetice, la digresiuni care nu se mai închid, la fraze începute abrupt, din mijloc, de fapt derulate în continuarea unui gând rămas neexprimat. Vorbeşte uneori precum copiii, cu – în cazul lui, intenţionate – naivităţi de exprimare, tocmai fiindcă îndrăgostitul trăieşte pururi în lumină şi sub iertare şi nu are nevoie să fie ascultat până la capăt pentru a fi înţeles pe deplin. Tendinţa spre anteriorizarea pronunţiei şi închiderea aperturii l-a născut pe «decât că», ceea ce nu reprezintă decât un simptom de distopie erotică prin îngreunarea şi îndurerarea maxilarelor, îmbibate de o realitate invertită” (C. C. Lasswell, Memorie şi prezent, rev. Condiţia umană, Jabalpur, nr 3/ 2010).
De la Poeme (1974) şi Poezii (1974) la Poeme vechi, nouă (1989) trebuie arătat că M. Ivănescu parcurge o traiectorie poetică evident inversă celei bacoviene în ceea ce priveşte atitudinea lirică şi modul de a folosi limbajul. Ivănescu scrie ca sub puterea unui ochi iubitor îndreptat spre el, sau care poate fi în chip ideal atras spre el. Bacovia e singur de la început şi până la sfârşit.
Poetul îşi imaginează că inventează simţământul în gloria căruia fiinţa se va arăta prin „praful de soare”, pe o „stradă nepietruită”. Realismul detaliului prozaic (stradă nepietruită) dezbărat de podoabă, în context, trimite la un a fi ţintit ca valoare esenţială ce se opune aneantizării, fenomenului de derealizare a chipului, urmare a eroziunii sentimentelor. Investit cu valoare fundamentală, capabilă să transfigureze o lume (avem aici un personalism sui-generis, nu un personism gen O’ Ηara), chipul fiinţei iubite seamănă cu o auroră boreală, apariţia ei, cu o geneză, cu o creaţie cosmică. E cuprinsă încet în obiectiv ca şi când i s-ar lua faţa în palme. Operatorul e însuşi poetul, a cărui virtute şi a cărui virtuozitate constă în a atinge de la distanţă cu sufletul, şi cu atât mai intens. Fenomenul acesta a fost bine exprimat de eseistul Al George, când a afirmat următoarele: „În dragoste, întocmai ca atunci când e vorba de Dumnezeu, a te gândi la fiinţa iubită e deja o acţiune”.


Florin Caragiu

(Text apărut în revista "Viaţa Românească", Anul CV (105) - Septembrie-Octombrie 2011, Nr. 9-10, pp. 27-30.)

Mircea Ivănescu, un destin singular

Mircea Ivănescu a fost văzut ca un poet atipic în spaţiul poeziei româneşti. Motivaţiile acestei aprecieri cvasi-unanime apar diverse şi nu de puţine ori contradictorii. Influenţat de literatura americană, dar mai ales de lirica anglo-saxonă, Mircea Ivănescu a preluat acest filon, din care a extras nu doar un stil, ci şi-a făurit o „manieră personală” de a scrie (M. Petroveanu). Prin tradiţie îndreptaţi spre lumea şi sensibilităţile poeziei franceze, după cum poetul însuşi recunoaşte, sunt confraţii săi de generaţie poetică, ce au aprofundat imperfect – după spusele lui Ivănescu – alte modalităţi lirice.
Mircea Iorgulescu („Rondul de noapte”, 1974) remarca „un poet rafinat şi bizar, fără prea multe legături cu lirica epocii sale”, când s-a referit la autor, pe care l-a analizat cu atribute precum „monoton, complicat şi difuz, în mereu eşuata sa tentativă de a se explica”. În context, rezultatul acestei atitudini poetice, după Iorgulescu, ar fi o „confesiune imposibilă, dramatică şi absurdă în acelaşi timp”, dată fiind contopirea realului cu imaginarul, a ficţiunii cu realitatea.
O cu totul altă interpretare a fost oferită de către criticul Mihail Petroveanu („Traiectorii lirice”, 1974). Aceasta a afirmat, de pildă, că poezia respectivă „se alimentează în chip substanţial din capacitatea producerii unui tip de ficţiune, de invenţie a unei lumi imaginare (…), posibilă în limitele unui burlesc aparte, ţinând mai mult de fantastic decât de caricatural”, o lume pe care, în orice caz, nu o ating şi nu o pot compromite procedeele subminării.
Cât priveşte forţa de atracţie care ţine în viaţă proiecţiile imaginare de acest tip, poate fi remarcată originea ei existenţială într-o trăire naturală, pe cât de profundă, care este erosul cu transfigurările lui dătătoare de lumină şi de viaţă reînviată, atât în interior, cât şi în exterior. Hiperrealitatea creată de dragoste seamănă cu un foc ce nu-şi consumă fitilul, ţine de o fenomenologie cu totul specială, care, după Julius Evola, stabilizează mintea într-o stare de transcendere a antagonismelor vieţii, făcând-o să privească liberă prin moarte... Dragostea este cea care salvează sufletul de teamă şi menţine vederea şi lumina atunci când ochii se închid. Precum gândul la Dumnezeu, şi cel la fiinţa iubită valorează ca o acţiune şi nu doar ca un gând preliminar acesteia – sună, în aceeaşi sferă de intuiţii, o subtilă constatare făcută de eseistul Al George. Motricitatea şi sensibilitatea sunt pe deplin şi instantaneu satisfăcute. Remarca se aplică pe deplin universului de trăiri m-ivănesciene. Aici, pura apariţie a fiinţei iubite a fost investită cu valoarea de epifanie, de realizare dintre cele mai înalte, deopotrivă în ordine materială şi spirituală: „Şi adevăr aici înseamnă chipul cu ochii ei deodată privindu-mă, şi ea aplecându-se/ să mă binecuvânteze”.
„Pentru un îndrăgostit, orice detaliu banal tinde să apară altfel decât în chip obişnuit, el având funcţia primară de a lovi în chip muzical sensibilitatea, în această calitate fiind mai degrabă un stimul senzitivo-motric decât o denotaţie rezervată receptării mentale. Realitatea cea mai statică e recepţionată în regim diegetic, pasivul ia locul activului, descrierea unei realităţi aparent anoste are o funcţie epică şi o intrigă ascunsă, ca şi când s-ar îngâna, s-ar fredona o naraţiune, pregătindu-i chiar în acest mod abstract, schematic, tiparele prin ritmare, prin modulare, ţinerea tactului, punerea accentelor strategice. Astfel prozaicul este pus în mişcare şi îşi relevă natura lirică subtilă” (C. C. Lasswell, „Memorie şi prezent”, în revista „Condiţia umană”, Jabalpur, nr 3/ 2010).
Semnificaţia de fond, de atmosferă, a poeziei lui Mircea Ivănescu, poate fi înţeleasă mai bine dacă o raportăm la muzică, la această formă de creaţie unică în natura sa, arta cea mai abstractă şi totodată cea mai concretă. Prin sunet se depliază în lumină mişcarea însăşi a sentimentului (neprecedat de o referinţă empirică, dar care îşi poate crea o referinţă în posibil şi în deplină libertate), prin nenumăratele nuanţe ale înălţimii timpului, duratei sau intensităţii, combinate în raporturile dintre tonuri şi în edificiile polifonice. Tensiunea acumulată şi rezoluţia ei, dar mai ales modul cum aceasta se descarcă, sunt de o importanţă capitală pentru aprecierea sensului global şi atmosferei spirituale în care se scaldă o creaţie. Eugen Simion remarcă folosirea inteligentă de către Ivănescu a tehnicii sugerării prin contrariu, prin care absenţa şi minimalizarea se prefac în prezenţă şi potenţare.
În aceeaşi ordine de idei, poate fi aici util un citat din Wagner: „impresiile vieţii ne ţin captivi până ne eliberăm de ele prin modelarea formelor interne ale sufletului, care nu sunt în nici un caz generate de aceste impresii, ci sunt numai trezite din ascunzişurile lor adânci, astfel că imaginea artistică nu este rezultatul impresiilor, ci dimpotrivă, o eliberare de ele”. Ideea exprimată de Wagner transmite mesajul că există o lectură empirică a lumii inadecvată cerinţelor spirituale şi care atrage spiritul prin forţa unei constrângeri nedorite, la urma urmei. Arta nu privilegiază această lectură empirică a lumii. Bunăoară, în unele cazuri, prozaicul este astfel folosit încât intensifică simţul concretului pentru a-l reda pe acesta universului sufletesc. Pentru a capta hiperconcreteţea, imaginea trebuie să fie luată dintr-o realitate uşor precară, fără podoabe, ca să aibă impact, să fie credibilă, ireductibilă la un simbol sau la un semn-idee (vezi J. Lacan şi funcţia deşeului lingvistic).
M. Petroveanu a intuit cu justeţe, în context, importanţa fenomenologiei iubirii – articulată cu evidente conotaţii medievale şi romantice, de tipul celor pe care le promovau nobilii Fedeli d’Amore. După cum se ştie, aceştia erau îndrăgostiţi de la distanţă şi chiar de la orice distanţă, de pildă cea care separă viaţa de moarte. Iubirea este însuşi factorul de protecţie a universului imaginar, străbătut de un curent resurecţional continuu şi pe care atingerea cu sfera sugestiilor şi imaginilor negative (primite în poezie – atenţie! – în calitate de cuvinte şi conotaţii, nu de realităţi propriu-zise) nu ajunge să-l scurtcircuiteze şi să-l devalorizeze. După cum procedează Mircea Ivănescu, se poate constata că erosul este cel ce pune în mişcare o fenomenologie poetică ultrarafinată, pe fondul unei sensibilităţi manevrate, însă, cu inteligenţă şi mult calm. „Adept al filosofiei artistice a lui Edgar Allan Poe, Mircea Ivănescu crede în transa lucidă, în fascinaţia strunită” (M. Petroveanu). Amintitul critic a identificat în existenţa acestui sentiment armonios, ce se poate deplia, asemeni muzicii, în toate tonalităţile majore sau minor, însuşi sistemul imunitar propriu unui organism imaginar sănătos, ferit de boală şi de moarte spirituală. Ţinta iubirii, ca şi a poeziei, nu e şi nu poate fi „demascarea”. Reducerea la o convenţie, la un joc arid de fenomene, nu e proprie acestui tip de practică poetică. Dimpotrivă, Mircea Ivănescu trăieşte cu regretul că „proiecţia riscă să nu fie luată în serios, să nu fie tratată cu încredere în realitatea deplină şi gravă, pe care trebuie s-o acordăm unui univers animat de pasiune”.
De la „Poeme” (1974) şi „Poezii” (1974) la „Poeme vechi, nouă” (1989) trebuie arătat că Ivănescu parcurge o traiectorie poetică evident inversă celei bacoviene în ceea ce priveşte atitudinea lirică şi modul de a folosi limbajul. Mircea Iorgulescu s-a referit la un „lirism al antilirismului”, caracteristic lui Ivănescu. Cu o dexteritate unică, poetul dă naturaleţe artificialului. E acesta, după noi, un mod de a eradica – în chip ideal, paradisiac – opoziţia dintre natură şi cultură, cultura văzută ca o natură fără catabolism.
Poetul îşi imaginează că inventează sau întemeiază „simţământul în gloria căruia ceastălaltă fiinţă/ se va arăta, prin praful de soare” şi continuă, între paranteze: „aşa cum e o stradă, nepietruită”... Realismul detaliului prozaic, în context, trimite la un a fi râvnit ca valoare esenţială, ce se opune neantului, tendinţei de aneantizare a chipului, urmare a eroziunii sentimentelor. Prezenţa persoanei iubite dă prin sine consistenţă spaţiului şi lucrurilor, făcându-le să fie, să existe, chiar la modul minimal. În caz contrar, cum se întâmplă de obicei la schizofrenici, realitatea suferă o derealizare acută, o asemenea deconcretizare care face ca lucrurile, deşi tangibile, să pară ireale, umbre fără contur, un gol fără sfârşit şi fără început. Preferinţa aparte a lui Ivănescu pentru literatura scrisă de Scott Fitzgerald apare profund motivată. Ambii au în comun reperul unei lumi derealizate, la marginea nebuniei, pe care o poate smulge din irealitatea ei dragostea, cea dăruind căldură şi „tandreţe nopţii”. Chipul fiinţei iubite seamănă cu aurora boreală, apariţia ei, cu o geneză, cu o creaţie cosmică. Figura feminină e cuprinsă încet în obiectiv, ca şi când i s-ar lua faţa în palme. Operatorul e însuşi poetul, a cărui virtute şi a cărui virtuozitate constau în a atinge de la distanţă, cu sufletul, şi cu atât mai intens.
Lume şi chip constituie o unitate absolută de manifestare. Ne explicăm de ce detaliile prozaice sunt receptate în funcţie de prezenţa persoanei, prin care ajung ele însele la fiinţa sensului, dobândind o consistenţă.
La vremea sa, Ştefan Cazimir l-a inclus pe Mircea Ivănescu în grupul neofanteziştilor şi, de asemenea, într-o antologie a umorului liric. Infinita duioşie ce lucrează în substratul şi, uneori, în răspărul mersului poemelor sale – ca o voce din adânc, ca un contrapunct nelipsit – a fost evidenţiată de autorul antologiei amintite prin reproducerea cvasi-incantatoriului poem „Cântec de adormit elefantul”.
Despre influenţa existenţialistului Kierkegaard (îndrăgostit de neuitata Regine) şi a lui Mallarmé curtenitorul, cel la care apare, ca şi la Ivănescu, un plural reverenţial, „noi” în loc de „eu” – un mod nobil de a repartiza uniform lumina pe întreaga suprafaţă a existenţei –, despre ecourile literaturii romantice germane sau ale romanului poliţist tip Agatha Christie asupra literaturii compuse de Mircea Ivănescu, putem citi în studiile realizate de Matei Călinescu şi Ion Negoiţescu. Aceştia, de asemenea, s-au referit pe larg la biografia poetului şi, totodată, au analizat ponderea şi rolul biografismului în literatura nouă.
La proustianismul ivănescian s-a făcut adesea referire (d. ex. N. Manolescu). Spre deosebire de autorul francez, scriitorul român speră să regăsească timpul pierdut nu retrăind o senzaţie îndepărtată în timp, a sa proprie, ci numai cu condiţia să regăsească în suflet iubirea a cărei urmă nu s-a putut şterge. Reînvierea se petrece întotdeauna în doi, în viaţa de relaţie. Mircea Ivănescu – acest poet unic, nereceptat cum se cuvine, la noi, şi din pricina rafinamentului său cu trimiteri metapoetice specifice (M. Mincu), este, fără doar şi poate, un imanentist care descoperă transcendenţa în orizont fenomenologic.
Este o transcendenţă impusă de trăire, în care imaginaţia se încrede în mod spontan, născând vederi fosforescente, ce traversează întunericul, făcându-l tandru şi familiar. Chipul este centrul absolut al acestui univers, cheia lecturii lumii, arvuna încredinţării într-o existenţă veşnică şi armonioasă. În universul iubirii religioase, mistica precede morala şi o generează. În poezia la care ne referim, se întâmplă aproximativ acelaşi lucru, desigur pe un alt plan. Astfel, nobleţea îndrăgostitului, frumuseţea lui întru tot şi toate, pentru care se cuvine să fie iubit, sunt răspunzătoare de atitudinea etică, de un comportament cavaleresc, moral prin jertfelnica dăruire de sine. Un metabolism al luminii, incorporator de universalitate, dictează repartiţia uniformă a strălucirii în spaţiile intens polarizate. Drept aceea, figura rivalului în dragoste primeşte şi ea cunună de aur, aşa cum o primeşte orice alt pretendent. Mai mult, împreună alcătuiesc un „noi” condescendent. Poetul evită, dintr-o discreţie indicibil de frumoasă şi care-i este absolut caracteristică, să pronunţe cuvântul „eu”, când se orientează spre femeia dorită. Îl lasă, în schimb, să existe pe acel inefabil „noi”, spaţiu infinit al libertăţii „ei”.
Un creştinism de fond se descoperă în creaţia acestui poet singular – în peisajul liricii noastre şi nu numai –, mărturisitor despre nemuritoarea credinţă în dragoste.


Florin Caragiu

(Text apărut în revista "Poesis Internaţional", Anul II, Nr. 6, Septembrie 2011, pp. 33-34)

foto: agonia.ro

Nicolae Răzvan Mincu şi paradisul lichid

Nicolae Răzvan Mincu, cunoscut îndeosebi în sculptură, pentru lucrările sale prezente în numeroase expoziţii şi laureate la prestigioase festivaluri internaţionale, revine în 2009, după aproape două decenii de la apariţia volumului „Piatra de veghe” (Litera, 1991), cu un nou volum de poezie, intitulat „K3/Maşina de citit gânduri” (Vinea, 2009). Cartea are două părţi, ce-şi împart titlul volumului: K3 şi Maşina de citit gânduri.
În cuvântul înainte, autorul mărturiseşte despre nucleul germinativ al inspiraţiei sale: „am la mine un sâmbure prin care respir, familia mea, copiii, dragostea/ delicată” (Cuvânt înainte). Plecând de aici emerge, în contraste vii, ţesătura, infuzată de intertextualitate, a unei poetici a darului: „ne sunt la îndemână:/ cuptorul cu legende al micuţului prinţ/ limbile balaurului expuse odată cu capetele/ sub clopotul cel mare de la capul satului/ inelul de chinină al inocenţilor coifurile/ ţesute din iarba de mare pline cu sânge şi apă/ tot ce ştim despre ce nu ştim, plinul şi golul/ partitura clipei dulce-amară ce ne conduce/ la necuprinsul unui număr fluid (…) toate darurile au fost preparate cu răbdare şi spini/ fiecărui om cu mâna întinsă să-i fie înscrisă măsura Lui:// atâta strălucire cât foc vom bea/ atâta linişte cât zgomot putem îndura/ atâta lumină cât întuneric putem călca” (Toate darurile).
Frecvent întâlnim referinţe geometrice ce ne poartă cu gândul la o intenţie de dăltuire, de accentuare sculpturală a imageriei artistice: „în amplitudinea caietelor noastre fosile/ s-a scris istoria acestui şurub de la baza podului/ peste care trece acceleratul din gările de sus în paradisul lichid// acesta este locul blând geometric unde Te vom aştepta/ Te vom aştepta// încleştaţi peste virgulele noastre de piatră” (Moleculele adevărului ultim).
Prin perdeaua reflecţiei filosofice răzbat, în mod constant, irizările revelaţiei divine: „oraşul s-a copt/ într-un tratat de ceremonie lichidă hrănit cu un humus de simplitate (…) Locuitori s-au trezit developaţi de amintirea lucrului în sine (…) să aşternem înlăuntru Pacea/ ce izvorăşte din capul unghiului” (Însuşirea unei realităţi circulare). Privelişti enigmatice, paradoxale, irump de aici în pergamentul vederii: „am în faţă două hărţi de zăpadă pentru acelaşi sentiment/ şi câte trei mâini pe fiecare cruce/ vâslesc încremenit într-o străfulgerare pe mare către Dumnezeu.// Lumină era scris în pergamentul meu vorbitor/ puţină Lumină pe tăbliţele noastre de carne/ prea puţină Lumină sub coaja transparentă a lucrurilor” (Coajă şi miez).
Deficitul de lumină este resimţit dureros, ca pe o boală a firii, a cărei vindecare cere atât o mişcare circulară a întoarcerii spre sine, cât şi o operare a ei de sus, aflată în strânsă legătură cu o schimbare de perspectivă şi o retrăire a relaţiei cu figurile originii: „În împărăţia de sus s-au aprins făclii/ medicii operau cu instrumente florale/ rosteau cuvinte-murmure în tonuri profunde/ cu care îşi sculptau pacienţii în maniera iluminării.// În sala de operaţie pe jilţuri de gheaţă/ stăteau la taifas tata şi bunicul/ vorbeau în treacăt despre bolile perspectivei/ despre zborul încremenit al acestor cupole/ ce fumegau în placenta de piatră a oraşului (…) Medicii zâmbeau, aduceau în borcane/ părul, unghiile şi dinţii frumoaselor adormite pe ape” (Sala de operaţie). Motivul placentei este reiterat, amplificând dramatismul renaşterii în culoarul temporalităţii: „Ni s-au înroşit de toamnă ochii – strigau la noi// lepădându-şi pe iarba uscată placentele lor de argint” (Gustul de fum al timpului). Bătrânii, memoria ancestrală, fac arătat tocmai dinamismul unei fiinţe create spre comuniune, dinamismul lăuntric ce dă chip libertăţii, în mişcarea sa învăluitoare: „bătrâni înveliţi cu o pătură de cuvinte/ frământau în cuptoare măsuri pentru căinţa noastră/ cu o mână sculptau într-o bucată de pâine/ în timp ce cu o alta pictau într-o lingură de lapte/ numele unei libertăţi circulare” (Pluralul miop).
Nevoia de moarte şi înviere, de apă şi foc merge până în profunzimile celulare, purtătoare de glasuri genetice: „apă şi foc ne trebuie ca să înviem – respirau/ în vatra celulară incandescenţii noştri părinţi” (Fiecare cuvânt). Poemul care dă numele primei părţi a volumului, K3, dezvoltă aceeaşi temă a morţii şi învierii, reliefând, prin asocieri surprinzătoare, saltul din registrul „rostogolirilor lucrurilor în bezna proprie” în cel iconic, în care intimitatea întâlneşte contrariile în taina crucii: „Mai întâi vom asfinţi apoi vom învia (…) urcam iute pe terasa noastră să ne scuturăm de scrum şi de sare/ ne aştepta acolo leul cu aripi blând înrămat în lacrimile noastre (…) Ana şi Elena cântau incendiate în adâncuri strâns lipite/ peste frunzele noastre de lapte (…) îndrăgostiţi (...) îşi dăruiau unul altuia seminţe de gheaţă (...) lemnul care ne limpezea drumul/ era săpat în aceeaşi carte pe o stâncă numită Golgota” (K3). Prin aceasta, are loc o pecetluire a lumii, în văz îngeresc, „ca o fulguire/ de ochi cu aripi la hotarul de taină” (Blândeţea unui subiect obscur), în starea de graţie în care percepţia uzuală e copleşită: „Fulgerător se apropie de mine Îngerul cu o aripă aprinsă căci nu mai văd/ să măsor şi nici nu mai aud bătăile inimii” (Sfârşitul poveştii).
Receptivitatea firească e pusă în criză: „imaginea s-a răvăşit cu roţi gigante/ şi luciul din ape se sfărâma în ape// iar mai înainte ca lumile noastre să devină goluri/ vocii mele lăuntrice picurată pe pământ/ i-a fost mai frig azi decât ieri” (Partitura). Nu e, însă, desfiinţată, vederea luminii fiind mediată prin lacrimă, semn al simţirii înţelegătoare ce ia naştere: „am zidit un pod cu o lacrimă şi s-a împlinit acest înţeles – // ne-a amintit Cel Tainic” (Podul lui Dumnezeu). Un vârtej vizual se opreşte, ca într-un epicentru, în gămălia de ac ce închipuie smerenia, sau acel simţ chenotic al infinitezimalului asociat asumării propriului destin hristic: „În centru lângă sarea-lactee stau livezile de fotoni distilaţi/ în coliba unui arc voltaic: iată pereţii mei de beton lagărul meu zilnic/ ceaţa norii vorbitori ochelarii cu aroma Sirius lespedea pe spate în locul/ aripii iată Doamne gămălia mea de ac!” (Unde când de ce cum). În acest punct se trage ca un văl de pe minte, care sesizează prezenţa lui Hristos, sau vede „pe pământ cămaşa Sa de raze/ ca o icoană ce a traversat marea plutind pe ape” (Aşa s-a întâmplat), încât „tot ce mai avem de ales este vocea de pe buzele Mielului” (Acoperământ).
Acest surplus de lumină, ce copleşeşte şi apoi infuzează simţurile, are să vindece „rănile perspectivei”, care sunt, în primul rând, ale subiectivităţii constituante: „în urne trupul, apoi mâinile şi dialogul mâinilor – / mărturiseau râzând cu câte două răni sub fiecare pleoapă” (Ne vom muta). El nu ţine de o imaginaţie utopică, desprinsă de drama realităţii, ci intensifică revirimentul conştiinţei, pe rând, receptoare şi donatoare. Imaginea pruncilor ucişi operează, în câmpul poematic, o tăietură în registru apocaliptic: „din mijlocul stupului se aplecau spre noi stalactite/ cu feţe omeneşti şi ne strigau pe nume:// mama tata acum putem sfârteca stelele/ şi tot ce se află îndărătul ochilor!// Coboram încet sălbăticiţi de spaime în propriul lut/ în timp ce ne zidea în ziduri oraşul” (Partitura nocturnă – uciderea pruncilor). În schimb, prin puterea de concentrare în spirit dată de cruce, tăietura orizontului, separatoare de spaţii, se şterge, ca prin minune, în chiar ziua învierii: „Duminică mi-am udat un deget în cer să şterg de sânge obrazul lumii/ poteca pe care calc se multiplică se subţiază în cruce/ până la amplitudinea firului de iarbă.// Ce amplă iluzie! Ce miracol! S-a săvârşit prietenul meu orizontul” (Doi bulgări de pământ).
În Legenda punctului, Nicolae Răzvan Mincu reia lecţia despre unicitate a lui Gellu Naum, urmat de Matei Vişniec (Oraşul cu un singur locuitor), semnul amin-ului fiind, cum altfel decât paradoxal, „picătura fluviului fără de ape” (Amin!). Regăsim acest eflux monodic, cu sugestie hipnotică, şi în partea a doua a volumului: „am calculat această piatră va înflori peste 3 milioane de ani o floare roşie/ tot de piatră o vom boteza cu praf de piatră vom face din ea o pensulă/ cu care vom desena în cartea imperială a timpului o frunză de piatră” (Somnul raţiunii).
Poemul care dă titlul secund al cărţii, „Maşina de citit gânduri”, apare ca o adevărată sculptură în vers, spre a figura, în manieră brâncuşiană, esenţa indescriptibilă a zborului: „însetau cele văzute după cele nevăzute. (…) Nesfârşitul va fi rezumatul a tot ceea ce poate fi concentric sculptat în/ alveola acestui gând de necuprins tainica eflorescenţă a unui fluviu logodit/ cu o elipsă profilul păsării măiastra abia definit ouăle înfiorate şi umbra de/ sub aripa apropierea măsurii ascunse. (…) Domnul mă lua uşor de mână să mă treacă puntea pe mine orbul. (…) Ce vom răspunde atunci când vom fi premiaţi cu întoarcerea în uterul de/ pământ? (…) Mama citea poveşti celor două fetiţe/ Ana şi Elena care erau atât de mici încât încăpeau în ceasul tatălui lor şi se/ roteau strigând fericite până ce trezeau secundele adormite care izvorau/ imediat în mijlocul casei împreună cu un parfum de salcie. (…) A fi a fi cântau îngerii în ecluzele vremii.// Fiecare glas va fi retuşat cu un pendul de aur sta scris pe mânerul fin al/ bolţii (…) Iată plutesc îngenuncheat în Cuvântul-salvator!” (Maşina de citit gânduri).
Pe alocuri, povestea ţâşneşte în avalanşe de imagini ce degajă senzaţia numinosului: „Numai un mesteacăn-martir a îndrăznit să scrie cu stropi de aur despre noi/ toţi: cu litere albastre lunare cu stupi mici de jeratic cu bulgări uriaşi de/ tun cu sunete smulse din lacăte şi zăvoare cu punţi grele peste o viespecetate/ cu spice de fus lângă vatră cu topoare-ventuză prinse în cojoc/ cu ochi de lup legaţi cu sfori în arbori cu fulgi mari de constelaţie uimită/ de sine şi rezemată de o furcă cu dinţi cu drug de fier într-o nestemată/ cu corn de cerb sub o buturugă-mireasă cu soarele smuls din săgeată” (Povestea unui mesteacăn-martir). În aceste efluvii se poate decela arta poetică a autorului, constând într-o fluidizare a percepţiei, până la o transluciditate ce lasă să se întrevadă, dincolo de contrastele ascuţite ale existenţei, paradisiacul: „câte pietre fluide ale copacului meu de aur vor fi tălmăcite acum/ când Dumnezeu îmi coase cu atingeri de apă limba (…) Să nu mă mai trezeşti păpuşă de spaimă să nu mă trezeşti/ la începuturi ai fost scrisă cu sânge în cartea apelor/ cu un sfert de voce cu jumătate de palmă pe cotoarele ei de răşină/ învaţă-mă să imprim cu tăişul oglinzii acest poem pe o piele de zid/ lasă-mi cerul să rămână în consolă acolo deasupra prinţesei-prăpastie” (Zidurile-sferă).
Este, în fond, o călătorie a cărei miză e răspunsul la o chemare lăuntrică. Traseul ei iniţiatic trece, ca şi la profetul biblic, prin sincopa unei fugi înghiţite de abis, şi sfârşeşte în mandorla chipului regăsit: „Am adormit la marginea craterului/ în braţe cu un os lung de balenă// trei clipe trei ani şi trei zile am rătăcit (…) să revenim la asemuire – şopteau câţiva// am uitat am uitat – repeta ecoul/ pe tâmpla de aur a peştelui lăuntric” (Iona). Spectrul crizei, al desfăşurării apocaliptice, este modulat de speranţă, hrănită de aureolele sfinţilor: „avem palme de sfinţi ce au ieşit din pământ/ să strălucească peste cântarul nocturn” (Cercul de prieteni ai pătratului). Aceasta conferă întregului orientarea şi notele dominante date de „paradisul lichid”, prin inflexiunile unui melos ce reglează contrastele rostirii poetice: „eu am aşternut pleoape moi de pământ scrise în spirală pe apă/ am tăcut mai întâi apoi am adăugat un sunet de corn/ întins peste filamentul zăpezii” (Sunet de corn).

(Text inclus în: Florin Caragiu, "Poezia - pentru Omul Deplin", volum în curs de apariţie.)

"Matematică şi poezie", emisiune realizată de părintele diacon Sorin Mihalache, invitat Florin Caragiu. Emisiunea a fost difuzată pe Trinitas TV, rubrica "Lumina Celui Nevăzut", Duminică, 2 Noiembrie 2011, ora 21 (în reluare, Luni 3 Noiembrie, ora 14)