Despre singurul lucru necesar

Alergăm în viaţă după multe lucruri. Iisus Hristos ne vorbeşte, în acelaşi timp, despre singurul lucru necesar, la a cărui împlinire toate celelalte se vor adăuga. Fiecare om are anumite daruri de la Dumnezeu. În primul rând viaţa însăşi, apoi părinţii, fraţii, copiii, prietenii, natura, înzestrările personale şi capacitatea de efort şi relaţionare, realizările obţinute după diverse strădanii, bucuriile trăite, puterea interioară a depăşirii încercărilor şi suferinţelor, etc.
Problema majoră apare atunci când, sub înrâurirea patimilor, ce pot deveni chiar deprinderi pătimaşe, toate aceste daruri sunt afectate în esenţa lor, care are finalitatea comuniunii în iubire. Dacă darurile vieţii ne vin de la Dumnezeu, din dragostea Lui, ca o chemare la care urmează să răspundem prin punerea lor în lucrare, în vederea împărtăşirii de această dragoste, dacă pierdem din vedere originea şi finalitatea lor, riscăm să rămânem blocaţi într-un „consum” fără orizont al resurselor vieţii.
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, ne spune Sfântul Apostol Pavel. Darurile pot fi risipite printr-o întrebuinţare greşită, însă „dragostea nu cade niciodată”. Esenţa darului e dialogul dragostei, contemplarea ei şi împărtăşirea de ea într-un mod activ, creativ, responsiv.
Însuşi faptul că un lucru ne este de folos se cere pus în legătură cu sensul euharistic al acestui folos. În măsura în care un anume folos poate căpăta orientarea spre comuniune, spre transcenderea unui mod de existenţă marcat de egoism, de înstrăinarea de Dumnezeu şi de semeni, de lumea îngerească şi de cea a naturii, şi în ultimă instanţă pecetluit de moarte, spunem că acest folos este duhovnicesc, căutarea lui fiind însufleţită de o intenţionalitate şi o atitudine spirituală.
Omul ridică, prin aceasta, sensul utilităţii deasupra oricărei înstăpâniri a structurilor formale servind autonom unor interese de putere, de supravieţuire, de satisfacere a unor nevoi biologice, etc., în care modul existenţei înstrăinate de Dumnezeu e presupus ca imuabil, orientând înţelegerea folosului spre un mod de existenţă în care darul e pus în lucrare în mediul comuniunii.
Iar acest mediu, străbătut de adierea eshatologică a Duhului Sfânt, e constituit tocmai de împărtăşirea din Pomul Vieţii, de părtăşia la absolutul Iubirii Treimice, din care îşi trag seva toate darurile existenţei. Altfel, chiar punerea în lucrare a unor daruri poate deveni un surogat de viaţă duhovnicească, un substitut ce o împiedică pe aceasta să survină.

Florin Caragiu