dragostea

dragostea ta e un plămân ce aşteaptă laptele de capră roşie
pe care-l aduce un bătrân dintr-un sat îndepărtat
ea se umflă şi se trage înapoi cu o uşoară durere
privind contururile abia vizibile ale unor case din zare
ea inspiră din spatele lor un fir de aer proaspăt
ca şi cum şi-ar aminti ceva şi ar trage o linie nevăzută spre sine
sub privirea unui prieten ce se apropie înjumătăţindu-se
până ce intră pe nări şi ajunge mai mic decât un punct desenat


dragostea trimite apoi spre zare un alt fir subţire pe care pleacă
un alt prieten, ce creşte îndoit, până se face mai mare decât calea lactee
şi atunci ştii că durerea-i memoria în care pluteşte un chip
umbrit de o privire şi ieşi pe stradă însoţit de papagalul ce spune
la sfârşitul fiecărei fraze „dar...”, scuturând din cap
spre tine, ca o rugăminte de a nu întrerupe legătura cu el


dar dragostea e ceva în care tu însuţi eşti purtat de la firul de praf
la praful stelar şi dincolo de tot ceea ce poate însemna univers
fără să uiţi de vreo fiinţă, pentru că simţi tot mai mult că eşti iubit
deopotrivă cu ele, şi aici se stinge durerea ta într-una liniştită
care nu te mai chinuie, ci e ca o îmbrăcare în Altcineva ce şterge
cu o gumă moale distanţele. atunci auzi lămurit pe firul acela
ce intră şi iese un nume pe care suflarea-l rosteşte, ca ajutată
de o mângâiere venită de niciunde. şi uiţi pentru un timp de tine.