Nicolae Răzvan Mincu şi paradisul lichid

Nicolae Răzvan Mincu, cunoscut îndeosebi în sculptură, pentru lucrările sale prezente în numeroase expoziţii şi laureate la prestigioase festivaluri internaţionale, revine în 2009, după aproape două decenii de la apariţia volumului „Piatra de veghe” (Litera, 1991), cu un nou volum de poezie, intitulat „K3/Maşina de citit gânduri” (Vinea, 2009). Cartea are două părţi, ce-şi împart titlul volumului: K3 şi Maşina de citit gânduri.
În cuvântul înainte, autorul mărturiseşte despre nucleul germinativ al inspiraţiei sale: „am la mine un sâmbure prin care respir, familia mea, copiii, dragostea/ delicată” (Cuvânt înainte). Plecând de aici emerge, în contraste vii, ţesătura, infuzată de intertextualitate, a unei poetici a darului: „ne sunt la îndemână:/ cuptorul cu legende al micuţului prinţ/ limbile balaurului expuse odată cu capetele/ sub clopotul cel mare de la capul satului/ inelul de chinină al inocenţilor coifurile/ ţesute din iarba de mare pline cu sânge şi apă/ tot ce ştim despre ce nu ştim, plinul şi golul/ partitura clipei dulce-amară ce ne conduce/ la necuprinsul unui număr fluid (…) toate darurile au fost preparate cu răbdare şi spini/ fiecărui om cu mâna întinsă să-i fie înscrisă măsura Lui:// atâta strălucire cât foc vom bea/ atâta linişte cât zgomot putem îndura/ atâta lumină cât întuneric putem călca” (Toate darurile).
Frecvent întâlnim referinţe geometrice ce ne poartă cu gândul la o intenţie de dăltuire, de accentuare sculpturală a imageriei artistice: „în amplitudinea caietelor noastre fosile/ s-a scris istoria acestui şurub de la baza podului/ peste care trece acceleratul din gările de sus în paradisul lichid// acesta este locul blând geometric unde Te vom aştepta/ Te vom aştepta// încleştaţi peste virgulele noastre de piatră” (Moleculele adevărului ultim).
Prin perdeaua reflecţiei filosofice răzbat, în mod constant, irizările revelaţiei divine: „oraşul s-a copt/ într-un tratat de ceremonie lichidă hrănit cu un humus de simplitate (…) Locuitori s-au trezit developaţi de amintirea lucrului în sine (…) să aşternem înlăuntru Pacea/ ce izvorăşte din capul unghiului” (Însuşirea unei realităţi circulare). Privelişti enigmatice, paradoxale, irump de aici în pergamentul vederii: „am în faţă două hărţi de zăpadă pentru acelaşi sentiment/ şi câte trei mâini pe fiecare cruce/ vâslesc încremenit într-o străfulgerare pe mare către Dumnezeu.// Lumină era scris în pergamentul meu vorbitor/ puţină Lumină pe tăbliţele noastre de carne/ prea puţină Lumină sub coaja transparentă a lucrurilor” (Coajă şi miez).
Deficitul de lumină este resimţit dureros, ca pe o boală a firii, a cărei vindecare cere atât o mişcare circulară a întoarcerii spre sine, cât şi o operare a ei de sus, aflată în strânsă legătură cu o schimbare de perspectivă şi o retrăire a relaţiei cu figurile originii: „În împărăţia de sus s-au aprins făclii/ medicii operau cu instrumente florale/ rosteau cuvinte-murmure în tonuri profunde/ cu care îşi sculptau pacienţii în maniera iluminării.// În sala de operaţie pe jilţuri de gheaţă/ stăteau la taifas tata şi bunicul/ vorbeau în treacăt despre bolile perspectivei/ despre zborul încremenit al acestor cupole/ ce fumegau în placenta de piatră a oraşului (…) Medicii zâmbeau, aduceau în borcane/ părul, unghiile şi dinţii frumoaselor adormite pe ape” (Sala de operaţie). Motivul placentei este reiterat, amplificând dramatismul renaşterii în culoarul temporalităţii: „Ni s-au înroşit de toamnă ochii – strigau la noi// lepădându-şi pe iarba uscată placentele lor de argint” (Gustul de fum al timpului). Bătrânii, memoria ancestrală, fac arătat tocmai dinamismul unei fiinţe create spre comuniune, dinamismul lăuntric ce dă chip libertăţii, în mişcarea sa învăluitoare: „bătrâni înveliţi cu o pătură de cuvinte/ frământau în cuptoare măsuri pentru căinţa noastră/ cu o mână sculptau într-o bucată de pâine/ în timp ce cu o alta pictau într-o lingură de lapte/ numele unei libertăţi circulare” (Pluralul miop).
Nevoia de moarte şi înviere, de apă şi foc merge până în profunzimile celulare, purtătoare de glasuri genetice: „apă şi foc ne trebuie ca să înviem – respirau/ în vatra celulară incandescenţii noştri părinţi” (Fiecare cuvânt). Poemul care dă numele primei părţi a volumului, K3, dezvoltă aceeaşi temă a morţii şi învierii, reliefând, prin asocieri surprinzătoare, saltul din registrul „rostogolirilor lucrurilor în bezna proprie” în cel iconic, în care intimitatea întâlneşte contrariile în taina crucii: „Mai întâi vom asfinţi apoi vom învia (…) urcam iute pe terasa noastră să ne scuturăm de scrum şi de sare/ ne aştepta acolo leul cu aripi blând înrămat în lacrimile noastre (…) Ana şi Elena cântau incendiate în adâncuri strâns lipite/ peste frunzele noastre de lapte (…) îndrăgostiţi (...) îşi dăruiau unul altuia seminţe de gheaţă (...) lemnul care ne limpezea drumul/ era săpat în aceeaşi carte pe o stâncă numită Golgota” (K3). Prin aceasta, are loc o pecetluire a lumii, în văz îngeresc, „ca o fulguire/ de ochi cu aripi la hotarul de taină” (Blândeţea unui subiect obscur), în starea de graţie în care percepţia uzuală e copleşită: „Fulgerător se apropie de mine Îngerul cu o aripă aprinsă căci nu mai văd/ să măsor şi nici nu mai aud bătăile inimii” (Sfârşitul poveştii).
Receptivitatea firească e pusă în criză: „imaginea s-a răvăşit cu roţi gigante/ şi luciul din ape se sfărâma în ape// iar mai înainte ca lumile noastre să devină goluri/ vocii mele lăuntrice picurată pe pământ/ i-a fost mai frig azi decât ieri” (Partitura). Nu e, însă, desfiinţată, vederea luminii fiind mediată prin lacrimă, semn al simţirii înţelegătoare ce ia naştere: „am zidit un pod cu o lacrimă şi s-a împlinit acest înţeles – // ne-a amintit Cel Tainic” (Podul lui Dumnezeu). Un vârtej vizual se opreşte, ca într-un epicentru, în gămălia de ac ce închipuie smerenia, sau acel simţ chenotic al infinitezimalului asociat asumării propriului destin hristic: „În centru lângă sarea-lactee stau livezile de fotoni distilaţi/ în coliba unui arc voltaic: iată pereţii mei de beton lagărul meu zilnic/ ceaţa norii vorbitori ochelarii cu aroma Sirius lespedea pe spate în locul/ aripii iată Doamne gămălia mea de ac!” (Unde când de ce cum). În acest punct se trage ca un văl de pe minte, care sesizează prezenţa lui Hristos, sau vede „pe pământ cămaşa Sa de raze/ ca o icoană ce a traversat marea plutind pe ape” (Aşa s-a întâmplat), încât „tot ce mai avem de ales este vocea de pe buzele Mielului” (Acoperământ).
Acest surplus de lumină, ce copleşeşte şi apoi infuzează simţurile, are să vindece „rănile perspectivei”, care sunt, în primul rând, ale subiectivităţii constituante: „în urne trupul, apoi mâinile şi dialogul mâinilor – / mărturiseau râzând cu câte două răni sub fiecare pleoapă” (Ne vom muta). El nu ţine de o imaginaţie utopică, desprinsă de drama realităţii, ci intensifică revirimentul conştiinţei, pe rând, receptoare şi donatoare. Imaginea pruncilor ucişi operează, în câmpul poematic, o tăietură în registru apocaliptic: „din mijlocul stupului se aplecau spre noi stalactite/ cu feţe omeneşti şi ne strigau pe nume:// mama tata acum putem sfârteca stelele/ şi tot ce se află îndărătul ochilor!// Coboram încet sălbăticiţi de spaime în propriul lut/ în timp ce ne zidea în ziduri oraşul” (Partitura nocturnă – uciderea pruncilor). În schimb, prin puterea de concentrare în spirit dată de cruce, tăietura orizontului, separatoare de spaţii, se şterge, ca prin minune, în chiar ziua învierii: „Duminică mi-am udat un deget în cer să şterg de sânge obrazul lumii/ poteca pe care calc se multiplică se subţiază în cruce/ până la amplitudinea firului de iarbă.// Ce amplă iluzie! Ce miracol! S-a săvârşit prietenul meu orizontul” (Doi bulgări de pământ).
În Legenda punctului, Nicolae Răzvan Mincu reia lecţia despre unicitate a lui Gellu Naum, urmat de Matei Vişniec (Oraşul cu un singur locuitor), semnul amin-ului fiind, cum altfel decât paradoxal, „picătura fluviului fără de ape” (Amin!). Regăsim acest eflux monodic, cu sugestie hipnotică, şi în partea a doua a volumului: „am calculat această piatră va înflori peste 3 milioane de ani o floare roşie/ tot de piatră o vom boteza cu praf de piatră vom face din ea o pensulă/ cu care vom desena în cartea imperială a timpului o frunză de piatră” (Somnul raţiunii).
Poemul care dă titlul secund al cărţii, „Maşina de citit gânduri”, apare ca o adevărată sculptură în vers, spre a figura, în manieră brâncuşiană, esenţa indescriptibilă a zborului: „însetau cele văzute după cele nevăzute. (…) Nesfârşitul va fi rezumatul a tot ceea ce poate fi concentric sculptat în/ alveola acestui gând de necuprins tainica eflorescenţă a unui fluviu logodit/ cu o elipsă profilul păsării măiastra abia definit ouăle înfiorate şi umbra de/ sub aripa apropierea măsurii ascunse. (…) Domnul mă lua uşor de mână să mă treacă puntea pe mine orbul. (…) Ce vom răspunde atunci când vom fi premiaţi cu întoarcerea în uterul de/ pământ? (…) Mama citea poveşti celor două fetiţe/ Ana şi Elena care erau atât de mici încât încăpeau în ceasul tatălui lor şi se/ roteau strigând fericite până ce trezeau secundele adormite care izvorau/ imediat în mijlocul casei împreună cu un parfum de salcie. (…) A fi a fi cântau îngerii în ecluzele vremii.// Fiecare glas va fi retuşat cu un pendul de aur sta scris pe mânerul fin al/ bolţii (…) Iată plutesc îngenuncheat în Cuvântul-salvator!” (Maşina de citit gânduri).
Pe alocuri, povestea ţâşneşte în avalanşe de imagini ce degajă senzaţia numinosului: „Numai un mesteacăn-martir a îndrăznit să scrie cu stropi de aur despre noi/ toţi: cu litere albastre lunare cu stupi mici de jeratic cu bulgări uriaşi de/ tun cu sunete smulse din lacăte şi zăvoare cu punţi grele peste o viespecetate/ cu spice de fus lângă vatră cu topoare-ventuză prinse în cojoc/ cu ochi de lup legaţi cu sfori în arbori cu fulgi mari de constelaţie uimită/ de sine şi rezemată de o furcă cu dinţi cu drug de fier într-o nestemată/ cu corn de cerb sub o buturugă-mireasă cu soarele smuls din săgeată” (Povestea unui mesteacăn-martir). În aceste efluvii se poate decela arta poetică a autorului, constând într-o fluidizare a percepţiei, până la o transluciditate ce lasă să se întrevadă, dincolo de contrastele ascuţite ale existenţei, paradisiacul: „câte pietre fluide ale copacului meu de aur vor fi tălmăcite acum/ când Dumnezeu îmi coase cu atingeri de apă limba (…) Să nu mă mai trezeşti păpuşă de spaimă să nu mă trezeşti/ la începuturi ai fost scrisă cu sânge în cartea apelor/ cu un sfert de voce cu jumătate de palmă pe cotoarele ei de răşină/ învaţă-mă să imprim cu tăişul oglinzii acest poem pe o piele de zid/ lasă-mi cerul să rămână în consolă acolo deasupra prinţesei-prăpastie” (Zidurile-sferă).
Este, în fond, o călătorie a cărei miză e răspunsul la o chemare lăuntrică. Traseul ei iniţiatic trece, ca şi la profetul biblic, prin sincopa unei fugi înghiţite de abis, şi sfârşeşte în mandorla chipului regăsit: „Am adormit la marginea craterului/ în braţe cu un os lung de balenă// trei clipe trei ani şi trei zile am rătăcit (…) să revenim la asemuire – şopteau câţiva// am uitat am uitat – repeta ecoul/ pe tâmpla de aur a peştelui lăuntric” (Iona). Spectrul crizei, al desfăşurării apocaliptice, este modulat de speranţă, hrănită de aureolele sfinţilor: „avem palme de sfinţi ce au ieşit din pământ/ să strălucească peste cântarul nocturn” (Cercul de prieteni ai pătratului). Aceasta conferă întregului orientarea şi notele dominante date de „paradisul lichid”, prin inflexiunile unui melos ce reglează contrastele rostirii poetice: „eu am aşternut pleoape moi de pământ scrise în spirală pe apă/ am tăcut mai întâi apoi am adăugat un sunet de corn/ întins peste filamentul zăpezii” (Sunet de corn).

(Text inclus în: Florin Caragiu, "Poezia - pentru Omul Deplin", volum în curs de apariţie.)