luni, 31 octombrie 2011

Elena Dulgheru. O Scară pentru Trecerea Zării

Volumul „Pentru trecerea zării” (Arca Învierii, 2011), semnat de Elena Dulgheru, este alcătuit din nouă cicluri de poeme, scrise în diferite perioade, pe o scară ce înaintează de la „fântâna dorinţelor”, cu accent pe contemplarea naturii şi circulaţia motivelor folclorice stilizate, cu tente paradisiace, onirice, magice, ludice, erotice, până la poezia creştină cu inflexiuni mistice şi doxologice. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă autoarea, cunoscut critic de film, publică, la aceeaşi editură, un remarcabil volum: „Scara Raiului în Cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, durând, astfel, punţi creative de la poezia filmului la filmul poeziei.
Chiar din primul poem, cu referire la „Călăuza” lui Tarkovski, Elena Dulgheru face să vibreze simţul misterului, neliniştea metanoică: „Curg lacrimile copiilor în fântâna dorinţelor/ În timp ce, spre Marte,/ Se-ntorc, câte unul,/ Dinţii de lapte” (Fântâna dorinţelor). Erosul e pictat în ape, cu o transparenţă suitoare spre matcă: „Eu mă înalţ mai sus decât tine/ pentru că ţin în dinţi inima ta./ Tu te afunzi în ţinutul pelicanilor/ strângând ochiul meu între două ape./ Ne vom regăsi.// Transparenţi ne ridicăm deasupra flăcărilor (...) O frunză ţi-e ochiul// Fruntea mea şi a ta/ dorm împreună pe o tâmplă mai mare” (EVA (Facerea lumii)). Prin esenţializări brâncuşiene, corpul apare ca un mediu revelator al sufletului: „Oare cu ce semănăm noi doi/ Două ceruri în abandon, secătuite de stele (…) Şi intru, sărutând poarta, care nu este a mea:/ Ce vastă e cupola dinăuntrul umărului tău” (Peştele de aur), împrumutând din notele permanenţei lui: „Amprentele mâinii mele/ pe pieptul tău/ – cred că vor rămâne aşa (Supravieţuitorii). Cromatismul textual se amplifică prin şaradă: „Merg de-a-ndoaselea pe malul apei/ aşa că îmi apare în faţă broasca ţestoasă/ Care mă întreabă Unde?/ sunt ochii mei” (Caise cu susan). Corpul apare ca un univers cu singularităţi în care legile obişnuite se suspendă: „Să nu spargi vreun pahar/ În rana – ce tu – ai deschis/ Vei pipăi adânc/ – De celă – lalt capăt – vei da/ Atomii se înfrâng/ Cenuşă – e chiar – mâna ta” (Pitice albe).
Nu lipsesc pasajele ludice, cu iz de euritmie: „Sânul drept, sânul stâng/ În cămaşă de urzici/ Printre brazii cei pitici/ Şi petunii care plâng” (Verde întunecat); „O, un dans de mâini şi aer/ Prins şi lunecat din nou/ Fără umbră cântă struna/ Fără note şi ecou” (Ziua Paparudei); „O, iarăşi, o, iarăşi dansam/Pe ruguri/ Şi ploaia obrajii-mi picta/ Cu struguri” (Valsul furtunii).
Poeta are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu: „Iarbă de ordinul unu, ascuns/ Somn peste malul de lumi conjugate (...) Tu te întrebi de ce oul e prim/ De ce pluteşte semn negru pe mări” (Lumină primă); „Faţă crestată de râuri, eşti semn/ Ochiul scăriţă pe stânga pătrat/ Verde pădure, e totul solemn/ Peşti ce înoată în aer uscat” (Lumina a doua). Sunt zone în care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului imagistic nichitian: „Câmpul se rotea/ în jurul a 5 puncte deodată/ cardinale:/ în jurul unui brad şchiop/ în jurul unei peninsule/ în jurul unui ochi de al meu, mort/ În jurul cerului/ Şi-n jurul gurii. (…) Oasele deveneau de fier/ Măciulia capului – mică, de piatră/ Priviţi! Cum se contractă ochiul/ într-o fărâmă/ cât musca deşertului” (Glaciaţia merelor). De asemeni, se aud şuierând săgeţile ironiei ce demască ispita din decor: „Priviţi cum o meduză acoperă tot cerul înstelat/ Şi cum creierul lipăie apă stătută, uscat// Şi cum în chip de mamă/ Şi de frate mai mare/ diavolul roşu/ Şi diavolul galben/ Mestecă liniştiţi tutun/ La colţul horei” (Idem).
Poeta, ale cărui intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a trăirii veşniciei în clipă: „Zile prea scurte îmi ticăie-n palmă/ Ca într-o tâmplă de alergător” (Teorii despre Spaţiu şi Timp sau Şezătoare Grăbită). În paralel, calea prin lume apare cosmicizată, în mişcarea ei de cuprindere: „Soare apune/ Soare răsare/ Drumul e lung/ Ca un cerc de hotare (Zarea ceasornicarului). Timpul însuşi, poetizat, zămisleşte, în freamătul elementelor, muzica: „În ocean colonia de corali/ divide timpul în pătrăţele mici/ pentru digestia fiecărui polip/ Şi astfel se naşte muzica” (Ianuarie acesta frumos (Naşterea muzicii)), prin fermentul unei asimilări spirituale.
Întâlnim în „bazarul” poetic evocări romanţioase şi baladeşti: „El simţea albastrul/ Când nu se vedea/ Zarea de cenuşă/ Din privirea mea” (Dezlipire de retină), motive onirice sacrificiale: „Iată beau/ sângele struţului auriu/ Care îmi adulmecase gâtul/ Ghearele lui desenau/ flori aurii de gheaţă pe sânii mei”, jocuri de cuvinte cu aluzii la situări europene: „Sânii verzi ai primăverii/ Urechile iernii/ Calul cel mic şi ondulat/ Şansa mea în Europa...” (Barbut), dar şi stampe japoneze: „Plouă pe muntele Fuji, probabil./ Fericitul Hokusai/ Îşi aprinde o lumânare/ din ace de pin” (Ecou).
Nu lipsesc crochiuri expresive după figuri săpate de umbra abandonului şi uitării: „Mâna de piele/ bine umflată/ pare naturală/ deposedată/ pare că măsoară/ adâncimea mesei/ pe care a fost aruncată// Umbra ei se rostogoleşte/ pe muşamaua mesei/ Şi se amestecă cu apa/ de nebăut” (Femeia părăsită); „Marea/ îţi cântă/ pe buze/ Şi tu nu-ţi aduci aminte” (Băutoarea de absint).
Versul ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai neaşteptate, provoacă permanent la participare: „Oare la ce te gândeşti/ acum, când vezi melcul acesta/ rozând un ciot de mărar?” (Melcul triunghiular).
După melanjul cu alură postmodernistă din primele cicluri de poeme, în ultimele două tonul se schimbă. În grupajul „Ruperea genunii” accedem într-o zonă saturată de metaforă şi metafizic: „Soarele apuse în lumina liră/ În lumina liră sângele-i urca (...) Cât cuprinsul mării rupse ochiul floarea/ Cea de iris verde lunecând pe cer... Lacrima de harfă, muzica chema/ Şi genunchiul, rază/ Rază devenea (Ruperea genunii). Melosul dobândeşte forţă anagogică: „Ah, cântecul/ S-a întrupat deodată în mine/ Şi m-a înălţat/ pe marginea văii” (Crăparea buzelor). Presimţirea cauzelor unei ireversibile tulburări a ordinii lumii se amplifică: „Nu mă mai întreb de ce/ De ce soarele se-nclină/ Şi mă unge cu lumină/ De ce eu nasc copii/ Azvârliţi prin păpădii (…) De ce ne urăsc copiii/ Dacă-i ţesem fără ploaie” („Şi pământul se va sfârşi...”). Penultimul ciclu de poeme se încheie cu un freamăt al Învierii, ce aduce, prin cuvântul Domnului, o nouă Zi.
În ultimul ciclu de poeme, care dă şi titlul volumului, „Pentru trecerea zării”, atmosfera textuală atinge o limpezime şi o transparenţă iconică: „Mărul este de aur/ în mâna mea transparentă/ de aur/ De aur e jertfa Tatălui/ ce plouă peste noi, copii de aur// rătăciţi în cenuşă/ De aur e binecuvântarea săracului/ şi stropii cei curaţi de busuioc” (Ca pe tine însuţi).
Ni se descoperă, în priveliştea apocaliptică, condiţia corporalităţii înviate, în lumina devenită „punctul de fugă” al lumii: „Pentru el, cerurile se rup./ Pentru el, nu există pasăre neînsângerată./ – Râurile împing la vale malurile ruşinii./ Pentru el, limbută, floarea de azalee singură se retează./ Pentru el, oamenii care plâng –./ Pentru el, lumânările zilei/ devin trup/ – trupul lui,/ Care începe să alerge,/ ţinând asfaltul în mâini (…) Cum veţi trece Zarea topindu-se? Cum o veţi nimeri? Decât numai topindu-vă,/ asemenea zilei, decât numai topindu-vă,/ asemenea sângelui, a sângelui în lumină/ asemenea plângerii, în lumină/ asemenea văii, care se surpă/ – Fugiţi!// lumină veţi deveni” (Pentru trecerea zării).
Feţele şi gesturile se aprind de o văpaie de aur, ce preschimbă perspectiva şi regimul spaţio-temporal al separării: „Mâna de aur/ îmi puse drumul în palmă (…) Laptele de aur îl beau, devenind./ Laptele de aur cuprinse plopul/ şi zarea/ şi fereastra/ aproapele se făcu aproape/ şi şoaptele zării le-mbrăţişam, tot mai aproape” (Mâna de aur). „Vernisate” cu această lumină, se conturează chipurile adevărate ale omului şi lumii: „Lumina zării ce veni/ – este adevărată/ Lumina omului care intră pe prag/ – el este adevărat./ Lumina calului de trestie/ Lumina sărutului văii/ Şi mâinile ce stau ca să se spintece/ Şi mâinile ce îmbrăţişează pâinea/ şi valea/ şi oasele noastre sfâşiate/ – acestea sunt, acestea sunt adevărate”.
Sunt zone în care cuvintele se „împuţinează” şi se insinuează tăcerea în faţa misterului: „Sângele./ Piatra./ Piatra se desprinse singură din grădină./ Piatra se scurse şi înflori./ Sângele. Oamenii. Lacrima”, în faţa sângelui devenit, prin sigiliul Harului, semn al locuirii unui pământ restaurat (Sângele).
Neînţelegerea instaurată la zidirea Turnului lui Babel e înlăturată prin chiar această tăcere ce eliberează săgeata rugăciunii, primind în sine pe cea a luminii: „Săgeata: Din cer, scăpătând, rupse inima./ Săgeata: din inimă, scăpătând, ţintui inima/ într-o risipire de rouă şi flăcări” (Turnul), ceea ce face ca jertfa să fie vie şi bineprimită. Sfânta Lumină este pecetea primirii Cuvântului şi a pogorârii Duhului, „ca un clopot cu inima în Cer”, la auzul căruia se deschide priveliştea Judecăţii: „Ca şi cum ai trece cu palma prin aer,/ Aripa Îngerului desparte lumina de întuneric,/ Umbra de zi, durerea de carnea trupului,/ Zadarul Pământului de vorbele Cerului” (Primirea Cuvântului). La capătul scării poetice se deschide priveliştea apocaliptică, sub forma unor impresii de la Diveevo. Cuvântul capătă aici valenţe imnice, de acatist închinat Maicii Domnului, „rugul aprins” al Întrupării Domnului: „Pocalul de foc/ Trandafirul/ Floarea înmiresmată de trei ori/ Bucură-te!// Floare înmiresmată şi iubită/ Floare înmiresmată în aureole/ În aureolele toamnei, întinse/ Pe trei zări de jăratec, înfăşurând cerul în eşarfe,/ Ca o verighetă de foc./ Floarea.” (La capătul lumii (Apocaliptică sau Impresii de la Diveevo)). În locul unde „şopotul de frunze se transformă în tămâie”, acolo unde ne apar înainte „o chilie şi o piatră”, prezenţa Maicii Domnului o învăluie în rugăciune pe cea a sfântului Serafim de Sarov. Suntem „la capătul lumii, da, la capătul lumii/ În bătaia aripii Serafimului,/ care veghează”, unde „zăpada nu se stinge în cuptor”, cenuşa redevine lumină, bucuria se prelungeşte în îmbrăţişare, iar „şiragul de mătănii se numără uşor, ducînd spirala spre cer” (ibid.).
Poezia se opreşte în pragul uimirii liniştite, ca o altă scară a raiului.

Florin Caragiu

(text publicat în postfaţa volumului "Pentru Trecerea zării", ed. Arca Învierii, 2011, pp. 180-185)


Alte articole de acelaşi autor se pot găsi aici:
http://florincaragiu-blogdeprezentare.blogspot.com/2009/12/volume-articole-traduceri-evenimente.html

2 comentarii:

ED spunea...

Mersi, Florin! Mi-ai luat-o inainte!

Florin Caragiu spunea...

:) cu drag!