Natură şi participare

În creştinism, auzim vorbindu-se de o natură originară şi de o natură înstrăinată, înstrăinată – important de subliniat – prin modificarea tropos-ului. Acest fapt nu presupune o mutaţie radicală a valorilor în ordine umană şi naturală, ci doar, de regulă, o căutare a lor inadecvată, pe o cale greşită, o proiecţie iluzorie şi slăbită a sensului. Adevărul pe care îl dezvăluie poezia este, aşadar, adevărul participativ. Prin latura critică a instinctului poetic se realizează implicit o critică a participării. Aici înţelegem prin participare modul cum ne investim fiinţa în lucruri, în stări de existenţă, în stări de spirit, în tot ce ne înconjoară. Poezia aşază adevărul într-o ecuaţie a participării, a atracţiei, cum s-ar spune aşază o lume întreagă pe orbită, în acest mod, stabilind o lege a gravitaţiei psihice, care, de altfel, se impune de la sine, conform căreia acţionăm, ne orientăm faptele şi pasiunile, atragem ideile şi cuvintele într-un anumit fel, sau, nu mai puţin, ne putem schimba brusc atunci când dorinţa din noi are puterea de a modela altfel lumea.
Natură şi participare sunt termeni-cheie în filosofia subiacentă unei poetici creştine. De aceea, miza majoră a creaţiei artistice creştine şi nu numai, suspansul ei fundamental ţine şi de această existenţă a „două” naturi în om, altfel spus a două moduri de aderare la existenţă.
Din punct de vedere psihologic, ele nu sunt propriu-zis contrare, absolut diferite, ca plusul de minus. Tocmai aici, în troposul alunecos ca mercurul, putem găsi un mister al tropului poetic, prin esenţa sa substitutiv şi ambiguu, facilitând travestiul, qui-pro-quo-ul (ceva pentru altceva), ironia şi zâmbetul cu tâlc neostentativ, mutaţiile subite prin alunecare.
Natura căzută, în înţelegerea creştină, acţionează de regulă prin forţa exercitată de o atrăgătoare amăgire. Există un coeficient de ficţiune, un factor de atracţie irezistibilă, care conferă, măcar pe moment, consistenţă, un univers imaginar creat sub presiunea dorinţei ispitite.
A afirma că o anumită dorinţă este iraţională înseamnă totodată a-i recunoaşte puterea de a crea universuri consistente pe moment. Aceste universuri, deşi incoerente, sunt consistente, adică asimilate ca natură aşa cum corpul asimilează hrana. Argumentul logic nu are în sine putere asupra naturii înţeleasă aici ca o reţea de automatisme, obişnuinţe şi dorinţe ce fac corp comun cu existenţa din afară.
De multe ori, poetul ne face părtaş următorului experiment: tratează cu acidul argumentului o substanţă onctuoasă a dorinţei. Reacţia e atipică. Acidul nu o corodează, nu o dizolvă, nu o distruge. Concluzia e că puterea asupra naturii (pseudo-naturii) nu o are decât tot o natură, o natură însă restaurată, originară, ce orientează potenţialul dorinţelor, fără a le distruge, dimpotrivă, împlinindu-le în sensul şi suculenţa lor tainice, străbătute de har.
Trăirea creştină este primordial o practică, o experiere, nu o teorie. Ajungem la chipul lui Hristos, la natura noastră originară şi la dialogul viu cu Dumnezeu schimbându-ne pe noi înşine. La zenitul ei, poezia aici sălăşluieşte, în apropierea maximă de natura noastră cea mai intimă.



Florin Caragiu


(Festivalul de artă creştină „Sinapsa”, 28-29 Noiembrie, Teliu)