vine o vreme când nu mai poţi face asta şi aia,
întinzându-te cu un aer de fiinţă gumilastică
între două colţuri ale micului cosmos.
şi unii se duc să-şi vadă părinţii
părinţilor
şi cazi cu capul pe masa de scris şi adormi
ca un copac sprijinit pe o casă.
şi cât de repede trece noaptea aşa, prietene,
şi viaţa te ajunge din urmă şi-ţi spune:
hei, pe-aici multe s-au schimbat
şi tu vezi că de o mie de ani
n-ai mai aruncat o privire pe geamul crăpat,
care de mult e nisip.
şi ca un om care ieri era în putere,
iar azi nu mai poate nici să vorbească
şi mâinile-i tremură îngrozitor -
aşa îţi stă gândul înaintea îngerului
ce-l întoarce de pe o parte pe alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu