Estetica filosofică întemeiată creştin are în centrul ei o filosofie a participării, sub auspiciile căreia apare afirmat cu putere rolul activ al subiectului în constituirea imaginii lumii şi chiar în ceea ce priveşte modificarea de tropos ontologic. Starea subiectului e răspunzătoare de variaţiile acestei imagini. La rândul ei, orice imagine exterioară trimite spre un conţinut interior. Totul se întunecă sau se luminează, e văzut sau perspectivat într-un mod sau altul, şi chiar devine efectiv după calitatea mediului subiectiv în care realitatea se încorporează. Există mai multe văzduhuri şi mai multe anotimpuri, în aceeaşi zi. Raportul dintre subiect şi obiect reprezintă o coordonată fundamentală a gnoseologiei poetice, care nu poate gândi lumea fără să o raporteze la o stare de spirit. Totuşi, din aceeaşi perspectivă creştină, se poate aprecia că poezia, prin ceea ce face, depăşeşte subiectivismul şi solipsismul, prin faptul că pseudorealitatea, aceea care se constituie după cădere, e şi un fenomen obiectiv. Una dintre marile enigme ale vieţii, valorificată poetic, se află cuprinsă într-o suită de întrebări, după cum urmează. Cum sunt posibile căderea, naşterea pseudorealităţii, dintr-o greşeală a simţirii şi a voinţei? Cum e posibilă constituirea unei întregi lumi care nu mai reflectă adevărul? De ce eroarea nu rămâne la nivelul de eroare mentală şi se obiectivează? De ce gramatica generativ transformaţională, prin care se rosteşte o halucinaţie coerentă, deşi în fond teribil de inconsistentă, ajunge să cuprindă în sfera sa de influenţă referentul? De ce lucrul se mişcă după gândul păcătosului şi nu rămâne alipit în chip dezvăluit de Logos? De ce natura nevinovată se strică? Ce este, de fapt, materia care îi apare astăzi omului de ştiinţă o existenţă teribil de misterioasă?
Cerul s-a întunecat. Existenţa cu adevărat reală, originară, de sorginte cerească, e ca şi când dispare, Ea devine o idee, o ficţiune pentru omul căzut. Materialismul e trăit ca o evidenţă. Omul simte altfel pentru că şi lumea din afară îi apare altfel, mult înstrăinată, cu o faţă schimbată, desfigurată, anihilată de moarte. Acţiunea efectului asupra cauzei se resimte din plin. Aceste fenomene nu numai că acoperă adevărul prim, dar induc cu putere convingeri contrare.
Dubla orientare a participării, posibilă în sens materialist sau, dimpotrivă, spiritual (dar, mai ştim ce e spiritul?...) e generatoare de contradicţie. Adevărata contradicţie se desfăşoară la nivel afectiv, nu mental. Logic, se pot formula idei distincte, se pot argumenta linii de idei contrare, ceea ce nu implică în mod necesar contradicţia. La urma urmei, un argument poate fi mai convingător decât altul. Raţional, putem discerne răul de bine. Numai că după logica sentimentelor totul se întâmplă altfel. Participarea, înţeleasă ca o investiţie afectivă majoră, nu doar că îşi favorizează şi îşi propulsează obiectul ei de interes, dar îl vede „altfel”, îi schimbă chipul, în sens amăgitor, adesea acoperitor de adevăr. Părelnicia domină clipa. Răul şi binele se confundă. Şoapta păcatului promite fericirea şi lumina. Aceasta este contradicţia afectivă, o menghină în care mintea este torturată şi, prin urmare, tinde să-şi cedeze prerogativele.
Emoţia estetică reuşeşte totuşi să se smulgă ataşamentului naturalist, fundamentat pe impulsuri iraţionale, animate de promisiuni fantasmatice. În primul rând, arta se exercită ca un mod psihic neutopic de a imagina chipul realităţii în raport cu o dorinţă. Utopia amestecă planurile, articulând într-un punct de aplicaţie fals, imposibil în fapt, imaginarul la real. Caută absolutul în clipă, uitând de moarte. Derivă plăcerea din putere, visând la o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, aici şi acum. Ignoră viaţa naturii cu puterile ei limitate, cu sensibilitatea ei grav rănită de om. În artă, punctul de aplicaţie al dorinţelor e virtualul, imaginarul, lumea posibilă, nu cea dată. Motivaţiile umane fundamentale sunt atrase astfel într-un alt circuit al participării. Parfumul şi consistenţa realităţii virtuale se impun cu putere. În măsura în care le articulează la o realitate adecvată lor, arta conferă consistenţă, substanţă, dorinţelor.
Tot ce există, până la cel mai mărunt element din existenţă, prezintă aceeaşi maximă însemnătate pentru poet, adept al unei concepţii intuitive după model holografic, conform căreia partea reflectă întregul, exteriorul, interiorul. De aici, concepţia sistemică despre existenţă. Omul şi lumea formează un sistem ce se mişcă cu ambele sale componente deodată. Inerţiile unilaterale pot exista, dar ele se impun cu un caracter enigmatic, ascund altceva sub aparenta rezistenţă. „Locul unde nu se întâmplă nimic” e tocmai locul unde se pregăteşte erupţia unei noutăţi. În Noul Roman nu se întâmplă nimic, şi totul pare insolit. Poezia manifestă o natură catastrofică, spunea criticul Jean Burgos, ea se mişcă prin salturi neprevăzute. E terenul iminenţei unei revelaţii, care există pe moment în primul rând prin aşteptarea ce o suscită. A aştepta înseamnă deja a anticipa, dar şi a provoca realitatea într-un nou mod şi sens al participării la potenţialităţile ei, intuite ca atare. ca o concluzie, putem afirma că în miezul preocupărilor poetice stau taina participării şi legătura dintre subiect şi realitate.
În studiul său „Onze études sur la poésie moderne”, criticul Jean-Pierre Richard a arătat că preferă să se oprească la studiul temelor poemului şi nu la studiul limbajului, deoarece lipseşte încă instrumentul necesar. Există lacune serioase în gândirea care reflectează asupra articulării senzaţiilor şi imaginilor cu cuvintele. „Ne lipsesc încă instrumentele – şi mai întâi o fonetică a sugestiei, o stilistică structurală. (…) Nu poate fi vorba să fie întreprins aici acest studiu, mai întâi fiindcă el nu şi-a definit cu adevărat nioci instrumentele, nici metodele” [1].
Această lacună în gândirea estetică va exista atâta timp cât reflecţia asupra naturii referentului proprie unei filosofii metafizice a artei nu va exista. În artă, referentul însuşi (ca trimitere spre spaţiul realităţii extra-artistice) este o realitate prinsă în sistemul de semne, după criteriile de selecţie a datelor proprii acestui sistem. Referentul însuşi este astfel o realitate endogenă în organismul poeziei, un organ intern al ei. Atâta vreme cât vom ignora acest fapt esenţial şi vom persista în a fi nişte lectori naturalişti ai mesajului poetic, ignorând diferenţa sa specifică, vom cunoaşte un eşec de interpretare. Nu trebuie uitat că ieşind pe străzile referentului suntem tot pe drumurile poeziei. Ideea că poezia ne îndreaptă până la urmă tot spre realitate, această realitate aşa cum e ea, este falsă. Văzut ca o existenţă autonomă, extraestetică, în extensiunea sa naturală, referentul nu face parte cu adevărat din universul poeziei. El se reduce la a fi, în această calitate, un corp străin în fiinţa ei specifică. Desigur că nu putem ignora importanţa pentru viaţă a poeziei, dar e vorba în primul rând de viaţa noastră spirituală, de puterea imaginaţiei de a spune şi altceva despre noi şi despre lume decât spun simţurile din afară, presate de imagini ştiute. „Explicarea pertinentă a raţionalizării consistă în primul rând în a o accepta ca modalitate a perceperii textului, deci a recunoaşte că ea e de natură lingvistică. A o confirma ar consta în a arăta că ea este impusă de cuvinte, nu de realismul nostru mental. A o infirma înseamnă a arăta că nu este impusă de ele. Faptul că ea ar fi o eroare în planul obiectelor, aşa cum le cunoaştem, interesează puţin, dacă această eroare este o realitate în planul reprezentării. Trebuie, deci, să facem cale întoarsă şi să mergem în direcţia unicului, a acestui nu ştiu ce despre care suntem caritabil avertizaţi că nu-i accesibil decât printr-o operaţie cvasi-mistică. Aici îşi dovedeşte utilitatea analiza formală, nu ca un scop în sine, desigur, dar pentru că ea permite descrierea cu precizie a faptelor nefamiliare” [2].
Axată pe existenţa semnificantului, în ideea că din punct de vedere formal, dar cu certă înfluenţă asupra mesajului spiritual, contează mai mult cum spui ce spui decât ce spui oricum ai spune, valoarea artistică manifestă o diferenţă specifică nu mai puţin demnă de a fi preluată pe traseele reflecţiei interdisciplinare. O idee, pentru a trăi în convingere, are nevoie să se întrupeze, e în căutarea unui răspuns sensibil. Artistul e cel ce porneşte în căutarea trupului pierdut al ideii, cu nostalgia că poate fi plăsmuit un trup al fiinţei şi un trup al lumii pe măsura sufletului şi a măreţiei lui. Participarea efectivă a naturii la viaţa spiritului, a universului în întregul lui la fiinţă, sunt intuiţii fundamentale pe care se sprijină anticipările poetice. Se vorbeşte de literatura absurdului. Divorţul între eu şi lume e o realitate sesizată de toţi. Literatura absurdului, însă, nu vine să dubleze o constatare psihologică veche de când lumea. Absurdul, pentru artist, e o enigmă, o enigmă asemeni prezenţei unei creaturi extraterestre ce apare brusc în faţa unui pământean. Dintotdeauna artiştii, ca nişte fiinţe aparţinând de altă lume, au fost la mare distanţă de absurd, de aceea au preferat, nu de puţine ori, să se adâncească în descrierea cotidianului, cu procedeele insolitării. Cotidianul e insolit. Un exemplu tipic în acest sens al receptării lui îl constituie literatura scrisă de Borges. Borges e în stare să descrie o stradă aglomerată tot aşa cum ar descrie cel mai ciudat lucru care poate exista. A scrie despre absurd, a-l vedea prin lentila artei, nu înseamnă nicidecum a te împăca cu el, cu starea de lucruri dată. Ar însemna să-i recunoşti banalitatea, ori absurdul nu e banal.
Poezia implică lărgirea eului, o altă repartizare a erosului, a interesului spiritual şi afectiv pe suprafaţa existenţei. Sămânţa Logosului, potenţa ei de înnoire, cu dinamismul Crucii şi a Învierii, e de găsit pretutindeni. Sintagma „autor impersonal”, valabilă chiar şi atunci când e negată, indică tocmai acest fapt. Ochiul poetului e pretutindeni, chiar şi când nu lasă să se vadă asta. Impersonal în poezie înseamnă în fond nu depersonalizare, ci depăşirea egoului, şi prin aceasta a aversiunii atavice, a separaţiei dintre existenţe [3]. În schimb, pot fi cultivate empatia cu alteritatea, însuşirea punctului de vedere a celuilalt, în sensul că artistul, cu detaşarea generoasă care-i e specifică, se poate pune în locul lui, înţelegându-i din interior motivaţiile şi drama vieţii. Dar mai mult decât atât, esteticul depăşeşte totdeauna nivelul analizei psihologice. În mod curent, când am o suferinţă, o durere fizică sau psihică, totul se întunecă în jur. Rămân ruminarea nevralgiei, învârtirea în loc a memoriei, sau gândul instrumental, intempestiv la acţiune: ce să fac?, unde să mă duc?, imaginea obscură a unui drum, a unei uşi de farmacie, „mai degrabă indicatori de direcţie decât imagini”, cum spunea Beethoven în Jurnalul său filosofic, referindu-se la „interioritatea făcută ghem în sine”, într-o „zbatere inexpresivă”. dar operatorul poetic acţionează invers: încetineşte gândirea şi percepţia, dilată timpul detaliilor, pune reflectorul pe faţa care suferă şi astfel, întorcând perspectiva, descoperă şi decupează expresia suferinţei legată de un destin mai adânc, de o dramă parcă a întregii lumi. Autorul nu caută o dată cu personajul rezolvări parţiale şi efemere, chiar şi atunci – şi uneori mai ales atunci – când îi dă cuvântul personajului [4].
În poezie, semnificantul constituie nivelul asociaţiilor motivate poetic. Această motivare poetică a imaginii reprezintă, în cele din urmă, o ieşire din lumea necesităţii oarbe, a realităţii nemotivate, absurde, care ne apasă pe toţi, aşa cum o cunoaştem după cădere. Secretul impactului redutabil, deopotrivă sufletesc şi trupesc, pe care arta îl exercită asupra fiinţei umane, şi nu numai (să ne gândim la remarcabila influenţă a muzicii asupra vieţii naturii...) rezidă în existenţa unei trăiri prin excelenţă motivate. Senzaţia e motivată de cuvânt, cuvântul, de senzaţie. Prin cuvânt ne ridicăm către lumea luminată de Logos. Aşa cum mistica transcende etica, motivarea poetică nu se resimte nici ea de apăsarea unor legi impuse din afară. În artă, chiar şi constrângerile pot fi asimilate, în acord cu orientarea naturii noastre originare. Raţiunea şi simţirea nuntesc. Făt-frumos, Logosul, a salvat-o pe Cosânzeana, prinţesa simţirii, răpită de zmeu şi ferecată într-un palat subpământean.
Arta se întâlneşte cu teologia, în primul rând în perspectiva asumării participative a realităţii şi a limbajului. Prin participare, trăim cu convingerea că putem restaura realitatea. Imaginaţia e facultatea specific poetică. Psihologia specifică faptul că e vorba de imaginaţia creatoare afectivă. Intens participativă la realitate, face cu aceasta un corp comun de rezonanţă. Ni se sugerează, astfel, că realitatea poetică nu se impune spiritului din afară, ca o existenţă străină, indiferentă, ce-şi lasă amprenta pe percepţie. Nefiind pasivă şi conservatoare, ci activă şi creatoare, e ca şi când acest fel de imaginaţie nu copiază, ci „creează” realitatea. Prin misterul poetic, afirma Blaga, omul tinde să devină dintr-o fiinţă conservatoare, o fiinţă creatoare, plăsmuitoare de frumos, restaurând icoana existenţei. Instinctul creator, în acest sens, reprezintă un mod de a fi al omului întors cu faţa spre natura sa originară, care este o existenţă integrală şi integrată în motivaţia umană în chip deplin, în care interiorul şi exteriorul nu apar scindate. Dimpotrivă, imperativul conservării şi al adaptării ţin de lumea căzută, care ne constrânge să existăm după nevoi, nu după fericiri. Gândirea creştină, care distinge între nevoi şi fericiri, a oferit celor ce meditează asupra artei un instrument fin de înţelegere, în temei teologic, a opoziţiei psihologic-estetic.
Imaginaţia creatoare ne duce deja cu gândul la o variantă a teoriei constituirii, după care subiectul nu-i o oglindă pasivă a lumii, ci intervine activ în construirea imaginii ei. Abia o imagine astfel creată este una în a cărei matcă te poţi odihni. Psihologia poetică, s-a spus de nenumărate ori, are un caracter constituant (creativ), nu imitativ în raport cu realitatea, aşa cum ne apare acum în viaţa de zi cu zi. Arta deschide, astfel, o fereastră spre dimensiunea posibilului, ce trăieşte mai întâi de toate în participare şi prin participare, în virtutea dorinţei nepătimitoare, ce are ochi pentru un alt mod de existenţă, mai autentic în chip iconic, originar.
În privinţa raportului dintre artă şi ştiinţă, referindu-ne foarte pe larg, ceea ce le deosebeşte e tocmai modul de referire teoretică şi practică la subiect. Multă vreme, ştiinţa s-a pretins a fi o cunoaştere fără subiect cunoscător. De când fizica a început să se confrunte cu indeterminimsul, cu incertitudinile de ordin cuantic, asistăm, totuşi, la o temperare a orgoliului scientist.
Calitatea strict indispensabilă a creaţiei de artă este în ton, în spirit şi în atitudine recâştigarea firescului în actul raportării la valori. Cu atât mai mult, acest deziderat se cere împlinit în cazul valorilor spirituale, care, de obicei, sunt considerate separate şi chiar rupte de valorile vitale. Prin Întrupare, creştinismul experimentează un acord perfect, acela între viaţă şi suflet. În temeiul gândirii creştine, suntem îndemnaţi să ne raportăm la o natură a noastră originară, să ne reorientăm simţirea în duh. Aceasta nu se face împotriva firii, ci căutând – deja date în adâncul intuiţiei – căile misterioase de atracţie pe care le exercită asupra noastră o fire şi o natură restaurate.
Ca purtătoare de valoare dată de însăşi diferenţa ei specifică, arta transmite un mesaj marcat de noutate, de relevanţă apofatică, fiind şi purtătoare de indicii preţioase referitoare la raportul dintre spirit şi materie. Această observaţie incită la meditaţie filosofică. În fond, ruptura dintre artă şi filosofie nu există. Există, da, o incompatibilitate între demersul artistic şi un anumit mod de a face filosofie, opac la descoperirile intuiţiei. Valoarea estetică se conjugă cu o valoare cognitivă implicită. Bucuria nepătimitoare, proprie participării artistice la realitate, este chiar opusul hedonismului, dacă ne asumăm această convingere după ce am reuşit să evităm confuzia de valori. a
Părintele Nicolae Steinhardt a scris o carte intitulată „Prin alţii spre sine”, edificatoare pentru a înţelege sensul necesitatea realizării unei osmoze între teologie şi cultură. Aici, cultura este considerată calea cea mai scurtă a apropierii dintre oameni, prin intersubiectivitatea extinsă, acordată la dimensiunea frumosului, a intuiţiei sensibile, la care răspund oamenii în genere. Cultura apropie oamenii. Ea este înrădăcinată în structura apriorică a conştiinţei, acolo unde germinează seminţele chipului dumnezeiesc în creaturile Domnului [5].
Scriind „Poietică şi poetică”, Irina Mavrodin a considerat ca premisă importantă a acestei cărţi definirea unei ontologii specifice operei de artă, prin contribuţia unei poietici specifice (a „ştiinţei unei faceri”), „ca reacţie la formele agresive ale pragmaticii actuale, ce tind a dezontologiciza statutul operei de artă” [6]. Tendinţa de a reabilita ontologia poemului a fost promovată, printre alţii, de Robert Alter, profesor la Universitatea California. În cartea sa intitulată „The pleasures of reading in an ideological age” [7], Alter a pus la îndoială „unele din dogmele în esenţă inducătoare în eroare ale noilor sectarişti ai criticii literare” [8], precum e negarea conceptului de personaj. Realitatea produsă de artă motivează puternic interesul uman dintotdeauna. Interesul estetic se manifestă şi în tot ce face omul în viaţa de zi cu zi, pornind de la modul cum îşi supraveghează prezenţa şi gesturile în societate. Alter a definit limba literară drept „un vehicul complex, conceput cu multă inventivitate, menit să pună mintea într-o mişcare febrilă şi dătătoare de plăcere distinctă şi fecundă, care în cazurile cele mai fericite ne poate oferi un fel de ştiinţă descinsă din experienţa noastră interioară şi a cărei relevanţă în contextul vieţilor noastre depăşşete sfera lecturii” [9]. Ideea este că o descoperire făcută în limbă este o descoperire făcută în viaţă, crede autorul. Valorile literare sunt intrinseci raportate la aspectele fundamentale ale literaturii: stil, personaj, aluzie, structură, perspectivă şi înţeles. Profesorul Alter a respins atacurile structuralismului şi poststructuralismului, care tind să reducă literatura la o convenţie fără legătură cu realitatea. Conştiinţa convenţiilor, afirmă Alter, impropriu numită aşa, este de fapt, în profunzimea ei, o conştiinţă receptivă la realitate, dar mai ales la complexitatea realităţii. Robert Alter a denunţat ideologia şi scepticismul ca tare ale epocii noastre. Fixarea pe poziţii, rutina, retorica identificării şi reafirmării, carierismul, îl fac pe intelectualul de azi insensibil la viaţă, la unicitatea feneomenelor, care reclamă pentru a fi analizate o atenţie individualizată, neconvenţională, similară unui act de dăruire. Pe de altă parte, Alter a afirmat că „imaginaţia literară îşi creează un elan propriu, în cel mai bun caz neţinând cont de sau contrazicând chiar ideologia dominantă” [10]. Literatura clatină poziţiile rigide, infatuate. Proust vorbea de o energie misterioasă, descriind starea poetică precum o sarcină interioară, ce aspiră să iasă din om sub forma unei opere: „Spiritul poetului este plin de manifestări ale legilor misterioase, şi când aceste manifestări apar, se întăresc, se profilează cu tărie pe frontul gândirii sale, ele aspiră să iasă din el, căci tot ceea ce aspiră să dăinuie aspiră să iasă din ceea ce este fragil, trecător, şi care poate chiar în aceeaşi seară să piară, sau să nu mai fie capabil să le dea la iveală. Astfel, gândirea legilor misterioase sau poezia, când se simte îndeajuns de puternică, aspiră să iasă din omul cu trup pieritor, ce poate în acea seară va fi mort, sau în care (căci ea depinde de el atâta vreme cât îi este prizonieră, iar el se poate îmbolnăvi, sau poate fi distrat, monden, mai puţin puternic, poate consuma în plăceri această comoară pe care o poartă în el, şi care piere în anumite condiţii ale existenţei lui, căci soarta ei este încă legată de soarta lui) ea nu va mai avea acea energie misterioasă ce-i va îngădui să se desfăşoare pe de-a-ntregul, aspiră să iasă din om sub forma unor opere” [11].
Limbajul, a afirmat părintele Ghelasie, este mai presus de idee. Dacă această afirmaţie ar fi aparţinut unui poetician, ar fi fost de acceptat ca fiind adecvată cu criteriile poeticii moderne. Spunea isihastul de la Frăsinei: „Gândirea are nevoie să devină limbaj, altfel simte că-i lipseşte împlinirea. Subiectul are nevoie să se unească cu obiectul” [12]. Ca act al facerii poeziei, poietica la care s-a referit Irina Mavrodin reprezintă gândirea în travaliu, năzuind la facerea cuvântului, la autodepăşire. „În viziunea mistică, odihna este iubirea, este conştiinţa. Mişcarea este dragostea, este memoria. Nemişcarea este limbajul, este dăruirea” [13]. „Cine nu are mişcarea dragostei ca memorie, nu are nici odihna iubirii” [14]. Iubirea, memoria şi limbajul sunt şi dimensiuni ontologice ale poeziei, despre care părintele Ghelasie a crezut că este o mistică în potenţă, tot ce ne-a rămas mai curat, mai fecund spiritual în limbaj după cădere.
Florin Caragiu
Note:
[1] Éd. du Seuil, Paris, 1964, pp. 11, 157.
[2] Michael Riffaterre, „Producţia Textului”, în: „Studii de Literatură Universală”, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, 1992, pp. 104-105.
[3] În „Adevăr şi Metodă” (ed. Teora, 2001), Hans-Georg Gadamer vorbeşte despre „esenţa dezvăluitor-învăluitoare a limbii”, arătând că „fenomenul limbii nu e conceput pornind de la afirmaţia care poate fi izolată, ci pornind de la totalitatea comportamentului nostru în lume, totalitate ce este în acelaşi timp o viaţă dialogală”, în care „cuvintele, în ciuda semnificaţiei lor determinate, nu au univocitate, ci posedă o amploare oscilantă a semnificaţiei, şi tocmai această oscilare constituie temeritatea specifică a vorbirii” (pp. 504-505). „Faptul că noi suntem cei care vorbim aici, nici unul dintre noi, şi totuşi noi toţi, acesta este modul de a fi al limbii”, care „refuză să fie folosită abuziv”, sau „redusă la gândirea subiectivă individuală” (idem, p. 503).
[4] După Gaston Bachelard, „poezia uneşte într-o clipă complexă numeroase simultaneităţi, distrugând continuitatea simplă a timpului înlănţuit”. Dând o ordine internă clipei şi verticalizând în ea timpul, poetul revelează „solidaritatea formei şi a persoanei” („Dreptul de a visa”, ed. Univers, 2009, p. 198).
[5] „Prin gândirea analogică şi simbolică, prin luminarea de departe a imaginii mediatoare şi prin jocul corespondenţelor sale, întemeiat pe mii de înlănţuiri de reacţii şi de asociaţii străine, în sfârşit, prin graţia unui limbaj în care se transmite însăşi mişcarea fiinţei, poetul îşi asumă o suprarealitate ce nu poate fi cea a ştiinţei”, poezia vădindu-se a fi o adevărată „fiică a uimirii”, observă Saint-John Perse (apud: Jean Burgos, „Pentru o poetică a imaginarului”, ed. Univers, 1988, p. 217).
[6] Irina Mavrodin, op. cit., ed. Univers, 1982, p. 125.
[7] Simon & Schuster, 1989.
[8] Idem, p. 60.
[9] Idem, p. 85.
[10] Idem, p. 160.
[11] Marcel Proust, „Eseuri”, ed. Univers, 1981, pp. 115-116. Paul Valéry afirma, la rândul său, că poezia are menirea de a domni „asupra idolilor de orice fel şi asupra iluziilor realiste” (apud Jean Burgos, op. cit., p. 216). După Jean Burgos, ea „propune o smulgere de sub acţiunea unei anumite optici, a unei anumite resemnări temporale, a unei anumite îngrădiri a fiinţei”, o „ruptură” care „contrazice sensul unei geneze mecaniciste a poemului” (Idem, p. 218).
[12] „Dialog în Absolut”, ed. Platytera, 2007, p. 18.
[13] Idem, p. 16.
[14] Idem, p. 10.
(text apărut în revista „Sinapsa”, Nr. X/2012, pp. 47-52)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu