Frumusețea lucrurilor ultime (9)

Moștenirea împărăției cerurilor este dată de prezența lucrătoare alături de cei flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, sau privați de libertate (Matei 25, 34-40). Urmărirea a tot felul de planuri importante în ordinea lumii actuale nu poate suplini sau compensa disponibilitatea afectivă, trezia purtării de grijă față de cei ce apar abandonați de societate în neputințele lor trupești sau sufletești.

Nimic nu se compară cu acest gest de întâmpinare și aplecare iubitoare față de cel suferind sau căzut, care îl aseamănă pe om cu Părintele dumnezeiesc. A acorda o vie atenție aproapelui, a-i respecta demnitatea filială și, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria și suferința umană și cosmică în general, este un gest iconic de impropriere intențională a dragostei lui Dumnezeu.

Cea mai importantă lucrare a Bisericii este cea de a ne da încredințarea că Dumnezeu nu ne părăsește, chiar dacă noi s-a întâmplat să-L părăsim prin înstrăinarea noastră de binele dumnezeiesc. Gestul de pogorâre iubitoare la neputințele aproapelui și de a purta sarcinile lui este o mărturie vie, constantă a acestei nepărăsiri în cuprinsul istoriei și izvor al unei nădejdi nepieritoare.

Orice alinare a suferinței umane și cosmice contribuie la fondul de umanitate ce răspunde afirmativ chemării dumnezeiești la masa împărăției, spre împărtășirea dragostei. Urgența acestui gest vine din însăși conștientizarea iubirii cu care Hristos ne-a iubit, și care aprinde în noi focul unei dragoste mai presus de lume, ce topește atitudinea lipsită de compasiune ce caracterizează urmărirea egoistă a unor interese individuale.

Florin Caragiu