Zi de zi suntem asaltați de probleme. Simțim
o presiune apăsătoare pe umeri. Începem să rămânem în urmă cu lucrurile pe care
le avem de făcut. Simțim că pierdem controlul asupra vieții noastre, care pare
că alunecă pe un plan înclinat. Încep să ne macine grijile. Se adaugă la
acestea stresul și tensiunea acumulate în relațiile de familie, de la serviciu,
din restul ocupațiilor noastre și al timpului nostru liber.
O reacție adversă și o supapă la această
viață trăită sub presiune este binecunoscuta văicăreală continuă. Gândim că ne
descărcăm sufletul, vărsându-ne oful și amarul, preoiectând vina peste tot în
jur, victimizându-ne spre a forța din parte celorlalți o revărsare de
compasiune. Cu toate acestea, rezultatul e cu totul altul decât cel așteptat.
Ne simțim ocoliți, plângerile noastre repetate ajung să-i irite pe
interlocutorii noștri, sau îi invită pur și simplu să înceapă și ei să se
vaite, împuindu-ne capul cu nemulțumirile și frustrările lor.
Trebuie bine înțeles: este de evitat cu orice
preț văicăreala continuă, care nu ne descarcă sufletul, ci ne încarcă tot mai
mult și ne afundă treptat în deznădejde, pe care, în plus, o răspândim și în
jurul nostru. E ca o otrăvire lentă, căreia trebuie să-i punem urgent capăt.
Când simțim nevoia să ne ușurăm sufletul, e
bine s-o facem nu oriunde, oricum și în fața oricui, ci în fața unui om de
încredere (duhovnic sau prieten apropiat). fără a proiecta vini în exterior, ci
mărturisind neputința noastră și nevoia de ajutor.
Văicăreala continuă, așadar, pe lângă faptul
că este expresia unei nematurizări, slăbănogește puterile sufletului, fiind o
sursă de scurgere a energiei vitale care poate duce în timp la dezechilibre
psihice și fizice, sau la imprimarea unui caracter dizarmonic pe întregul
personalității noastre.
Iar față de ceilalți, se aseamănă unui
vampirism energetic care-i îndepărtează afectiv de noi în timp, nefăcându-ne
decât să ne simțim tot mai izolați și marginalizați.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu