Problema
simțului critic este una foarte spinoasă. Fără el nu poate exista
discernământul, însă manifestat în exces generează un mediu psihic acid,
coroziv, ce poate trezi în cei din jur reacții de respingere, mecanisme de
apărare și contraatac ce pot distruge comunicarea.
Atunci când
ne exercităm simțul critic față de alte persoane, se întâmplă să nu putem
închega un dialog rațional, coerent, ci asistăm la blocaje și rupturi în
comunicare ce ne atenționează asupra faptului că problema ce se cere depășită este
una mai profundă decât pot sonda analizele și argumentele noastre logice.
De aceea,
singura modalitate de a nu opera cu ajutorul criticii incizii vătămătoare este
de a o folosi cu măsură, cu discreție, cu menajamente față de cei din jur, cu
tact, cu îngăduință, cu smerenie și dragoste, acoperind pe cât posibil
greșelile celuilalt și punând umărul personal la îndreptarea situației pe un
făgaș bun.
Așadar,
pentru a nu cădea pradă duhului contrazicerii care blochează iremediabil
comunicarea, avem nevoie să aplicăm discernământul însuși simțului nostru
critic și să alegem modul, timpul și locul cele mai favorabile (virtutea
răbdării e aici esențială!) pentru ca aplicarea lui să aibă valențe
vindecătoare, recuperatoare, integratoare.
În nici un
caz să nu socotim că pura sa exercitare ne conferă vreun merit, indiferent de
calitatea actului nostru de conștiință, sau de gradul de implicare iubitoare.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu