Poezie și suferință

Este bineștiut faptul că suferința e un bun catalizator al stării poetice. În prezența suferinței, poezia își întâlnește esența mesianică, cea de strigăt în pustiu ce pregătește cărările lui Dumnezeu. Poezia nu se limitează însă la o descriere a suferinței, ea o conștientizează ca pe sunet de fond sau ison existențial, de la care plecând își fructifică ambitusul emoțional propriu, ajungând la acea plutire liberă deasupra peisajului accidentat al lumii, cu o privire ce unește într-o sinteză instantanee contrariile. Aceasta pentru că poezia este în primul rând contemplare. Și contemplarea tinde spre o vedere a lumii din locul lui Dumnezeu.

În acest fel, bucuria și durerea în poezie se înnobilează reciproc, prin părtășia la o lumină dincolo de ele. Exaltând bucuria pură de a fi, poezia nu cunoaște fundături, și aceasta este lecția cea mai importantă și surprinzătoare pe care ne-o oferă. Căile spiritului poetic sunt inefabile precum vântul.

În peisajul lumii, poezia este asemenea unei singularități ce modifică timpul și spațiul obișnuit. Spațiul și timpul poetic își pierd rigiditatea, uniformitatea și liniaritatea, căpătând un caracter modelabil sub acțiunea spiritului. Și tocmai acțiunea spiritului cu libertatea modului său originar de ființare dă oricărui lucru asupra căruia își apleacă conștiința amprenta unicității, forța de eliberare de sub imperiul legii, gustul imponderabil al atingerii realității de veșnicie.

Cheia ce susține din fundal acest gust al vieții, pasiunea de a fi, este însăși dragostea, cu fluxul și refluxul ei dinspre Dumnezeu spre creație și, ca o mișcare de răspuns, dinspre creație spre Dumnezeu. Iubirea e cheia de aur ce descuie poeziei ușa libertății.

Poezia plantează singularități în orice fundătură a existenței, recreând universul după persoană. Ea eliberează omul de sub presiunea distructivă a grijii. Tocmai în acest punct, recapătă forța unei purtări de grijă izbăvitoare, salvând lumea în cuvânt.

În raport cu suferința, poezia e ca o rășină secretată prin tăieturile scoarței de un copac, substanță ce are proprietăți tămăduitoare. Poezia ia ca materie brută viața însăși și o realcătuiește după alte legi, ale cuvântului. Aici contrariile își pierd caracterul contondent, frustrările se topesc ca niște culori în apa emoției, neputințele se spulberă ca praful în vânt. Metafora are forța de reînviere a emoției libere de presiunea psihologiei cotidiene, cu mecanismele ei de apărare și uzura pe care o provoacă.

Uzura psihologică e vindecată de poezie cu capacitatea ei de răsturnare a obișnuințelor, prejudecăților, contrarietăților ce declanșează lanțul de reacții psihologice care generează sistemul de apărare al refulărilor, reprimărilor și blocajelor de tot felul. În poezie are loc o răsturnare a perspectivei psihologice printr-un suprarealism de substanță, ce scoate la iveală adevărul unui grad de libertate al chipului omului față de natură.

Acest grad de libertate constituie, mai mult, o putere de modelare a naturii de către spiritul omului. O modelare ce imprimă naturii un vector al orientării spre eshatologie, după care tinde cu suspine înăbușite firea necuvântătoare. Modelarea poetică a naturii exprimă modul de a fi al naturii create după chip, cu menirea secretă a unei umanizări prin atingerea cu omul îndumnezeit.

Florin Caragiu

Octavian SOVIANY, "Despre fragilitate", Cronică la volumul "Omul cu două inimi" (ed. Vinea, 2014), revista "Observator Cultural", nr. 939 / 20.09.2018

Primele volume de versuri ale lui Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu (2008) şi Sentic (2009), probau încă o dată, dacă mai era nevoie, relativitatea criteriului generaţionist, căci în „fotografia de grup“ a promoţiei 2000 poetul reprezintă o prezenţă cu totul aparte. Dacă poeţii douămiişti scriu în general o poezie de notaţie sau de viziune, extrăgîndu-şi esenţele lirice din trăirea anxioasă a impactului cu mizerabilul, morbidul, greţosul, pestilenţialul, lipsa de suflet, robotizarea (particularităţi ale lumii „dezvrăjite” în care trăim de o bună bucată de vreme), autorul lui Sentic se arată preocupat de dimensiunea sacră, metafizică a poeziei, apropiindu-se eventual (dacă ar fi să-i căutăm neapărat nişte „spirite afine“ în interiorul promoţiei) doar de lirica „atemporală“ a lui Constantin Virgil Bănescu. În timp ce principalul material de construcţie rămîne la majoritatea colegilor săi de generaţie senzaţia, Florin Caragiu mizează pe „sentic“ („cuvînt“ – ne spune autorul – „creat de dr. Manfred Clynes, care a arătat că emoţia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experienţă ce nu subjugă. În sens creştin, se vorbeşte despre o simţire înţelegătoare“). Iar o asemenea „trăire înţelegătoare“ presupune perspectiva justă, distanţa exactă în raport cu Celălalt (indiferent dacă acesta e Dumnezeu, maestrul, aproapele, lumea), implică aşadar „departeaproapele“, cheie a iubirii, în sensul ei înalt de agape, care permite ca în relaţia Acesta – Altul fiecare din termeni să-şi conserve propria fiinţă.

În primele cărţi ale poetului, perspectiva „departeaproapelui“ era pusă în slujba tentativei de a transpune în limbaj o experiență de tip mistic. Odată rostită, aceasta ia forma „cîntecului bolborosit“, care e mai mult tăcere decît rostire, pentru că el se naşte din imperfecţiunile limbajului ce nu poate articula limpede metafizicul, doar îl indică, îl sugerează, printr-un soi de luminescenţă, printr-un soi de aureole care iau naştere în jurul cuvintelor, în ultimă instanţă printr-o vorbire (rugăciune) a inimii, şi nu a buzelor. Rezultatul era, la nivelul textului, insolitarea discursului, recursul la aglutinările lingvistice stranii, care dădeau impresia de ermetism sau îi făceau pe unii comentatori să-i descopere poeziei lui Caragiu rădăcini suprarealiste.

Mai recent, odată cu volumul Omul cu două inimi (Editura Vinea, 2014) lirica poetului devine oarecum mai „pămîntească“, ceva mai deschisă spre cotidian, o idee mai tranzitivă, fără a-şi abandona însă coordonatele esenţiale. Principala sursă de lirism este aici sentimentul fragilităţii, iar poemele transcriu aventurile interioare ale unei fiinţe confruntate permanent cu pericolul exterminării potenţiale: „deschizi larg uşa/ trandafirii din umeri poartă gheaţa subţire/ prefăcută în pelerină de apă.// puiul de pasăre loveşte în cădere/ inima ta// durerea lasă cuvintele să trăiască/cuvintele te lasă în viaţă/ viaţa te lasă.// îi pui patine şi-i dai drumul/ peste tot trupul“ (primăvară). In teriorizată, lipsită de încrîncenări, de patetism şi de gesturi spectaculoase, textele lui Florin Caragiu consemnează meditaţii in trospective desfăşurate într-o atmosferă de linişte şi de reculegere: „stăm cu genunchii la piept – clipa/ înaintează în noi./ iar lumea – doar umbra-i,/ cu anii ei lumină,/ se strecoară între genele strînse./ leagănă-i cerul, întoarce spre tine/ setea săpată în paharul amar,/ răstoarnă-l./ dă-i un foc să-şi respire îngerul!/ şi dacă nu mai poţi trage spaţiul afară/ din tine, lasă-l să crească.“ (durată). Lumea exterioară are, la rîndul ei lipsa de consistenţă a aburului, e diafană, lipsită de corporalitate, gata parcă tot timpul să se volatilizeze ca un parfum: „ceva trece prin tine, ca printr-o spărtură/în zidul de piatră – nu întîlnește nimic,/ doar rezistenţa aerului în faţa unui avion/ de hîrtie, desenat în culorile toamnei, […] şi-această teamă nelămurită de ce-i/ infinit de fragil, care – şi cere să-l aperi – / ieşind o piatră din zid – împinge/ în ploaia măruntă un om în cămaşă“ (file de toamnă).

Această lume de o infinită fragilitate este fundalul pe care cartea lui Florin Caragiu proiectează o poveste de dragoste, mult mai apropiată de agape decît de eros şi întemeiată pe acea perspectivă a „departeaproapelui“ despre care am amintit. În viziunea poetului, femeia este maternă sau sororală, e destinată să mîngîie şi să consoleze, iar trupul ei are consistenţa aerului: „lîngă acest iureş de ape/ coşi frunze/ pe un petic de pînză brodat.// e un cîine cu urechea tăiată acolo:/ ascultă cîntecul tău murmurat.// coada-i se mişcă încet, pietre se înalţă din rîu,/ te ridici ca un abur/luînd cu tine mirosul greu de muşchi.“ (în pădure). Prin urmare poemele de dragoste ale lui Florin Caragiu sînt lipsite total de senzualitate, atingerea fizică e absentă, iar apropierea rămîne exclusiv sufletească, e o comuniune de spirite, erotica transformîndu-se în cele din urmă în mistică: „foşnetul pomilor tăiaţi absoarbe zgomotul/ străzii: cartea aceasta o citim/ înlănţuiţi de ruginiul frunzelor, îmbrăţişînd aerul/ înainte de a cădea într-o visare ce nu seamănă/ cu nimic din cele ce cad pradă curioşilor“ (a fost moarte şi a fost viaţă: dragoste).

Poezia lui Florin Caragiu are de altminteri, în ansamblul ei, caracterul unei mistici, element ce o singularizează, şi nu doar în contextul promoţiei 2000, deşi poetul evită subiectele vădit religioase şi nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de viaţa profundă a proceselor sufleteşti. Autorul nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic (pentru el şi dragostea este o asemenea experienţă), trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfîrşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă un alt poet douămiist, Adrian Urmanov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mîntuire şi e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în ansamblul promoţiei sale face mai degrabă impresia unui intrus.

Octavian Soviany 

https://www.observatorcultural.ro/artic…/despre-fragilitate/

 

unterm Himmel / sub cer

unterm Himmel

wortlos sind alle Wiesen

die unterm Himmel ausruhen

die Tiere jammern und folgen uns

sie jagen unsere Hände

die ihnen zu essen bringen

wir sind nur kraftlose Menschen

im Schatten der Ewigkeit

heule nicht, Seele

kenne dein Schaffer und gib Ihm

deine geschnittene Haare

der Boot lässt uns auf dem anderen Ufer

auf dem Weg sind die Menschen

die uns vergessen haben

wir sind ihnen seit langem gegeben
gegeben

komm schon

die bunte Käfer sind überall

trink deinen Kafee und gib mir Hoffnung

schenk mir dieses Meer das überschwemmt uns

die Angst frisst mein Gedächtnis und schweigt

bescheuert ist die Nachricht

im Grab, zwischen die hungrigen Wurmen

hol meine Sachen die im Nichts hängen

ich könnte sie gut gebrauchen

sag mir Bescheid

wenn die dunkle Welt dich erpresst

krank ist die Rose

die das Licht ohne uns spürt

guck mal, die Pferde sind da

wir reiten ins Unendliche

ein altes Wunsch, ein kurzes Blick

und alles ist drinnen

wo ich auf Gott warte

mit den zerstörten Träume

gemein ist der Tod, er juckt und stinkt

wir gönnen uns ein bisschen Freude

teil mit mir, Liebe, die kleine Wunder

_________________

sub cer

mute sunt toate câmpiile

ce odihnesc sub cer

animalele se tânguie și merg în urma noastră

vânează mâinile

ce le aduc de mâncare

suntem doar niște oameni fără putere

în umbra veșniciei

nu urla, suflete

cunoaște-ți Făcătorul și dă-I

pletele tale tăiate

barca ne lasă pe celălalt mal

pe cale sunt oamenii ce ne-au uitat

le suntem dăruiți de mult

haide

gândacii colorați sunt pretutindeni

bea-ți cafeaua și fă-mă să sper

oferă-mi marea asta ce ne inundă

teama înfulecă memoria mea și tace

prostească e vestea

în groapă, între viermii flămânzi

adu-mi lucrurile ce atârnă-n nimic

aș putea să am nevoie de ele

spune-mi ce-ai hotărât

când lumea întunecată te presează

bolnav e trandafirul

ce adulmecă lumina fără noi

uite, caii sunt aici

călărim în nesfârșit

o dorință veche, o privire scurtă

și totul e înlăuntru

unde-L aștept pe Dumnezeu

cu visele sfărâmate

mârșavă e moartea, furnică și pute

ne permitem un strop de bucurie

împarte cu mine, dragoste, mărunta minune

Florin Caragiu