Este bineștiut faptul că suferința e un bun catalizator al stării poetice. În prezența suferinței, poezia își întâlnește esența mesianică, cea de strigăt în pustiu ce pregătește cărările lui Dumnezeu. Poezia nu se limitează însă la o descriere a suferinței, ea o conștientizează ca pe sunet de fond sau ison existențial, de la care plecând își fructifică ambitusul emoțional propriu, ajungând la acea plutire liberă deasupra peisajului accidentat al lumii, cu o privire ce unește într-o sinteză instantanee contrariile. Aceasta pentru că poezia este în primul rând contemplare. Și contemplarea tinde spre o vedere a lumii din locul lui Dumnezeu.
În acest fel, bucuria și durerea în poezie se înnobilează reciproc, prin părtășia la o lumină dincolo de ele. Exaltând bucuria pură de a fi, poezia nu cunoaște fundături, și aceasta este lecția cea mai importantă și surprinzătoare pe care ne-o oferă. Căile spiritului poetic sunt inefabile precum vântul.
În peisajul lumii, poezia este asemenea unei singularități ce modifică timpul și spațiul obișnuit. Spațiul și timpul poetic își pierd rigiditatea, uniformitatea și liniaritatea, căpătând un caracter modelabil sub acțiunea spiritului. Și tocmai acțiunea spiritului cu libertatea modului său originar de ființare dă oricărui lucru asupra căruia își apleacă conștiința amprenta unicității, forța de eliberare de sub imperiul legii, gustul imponderabil al atingerii realității de veșnicie.
Cheia ce susține din fundal acest gust al vieții, pasiunea de a fi, este însăși dragostea, cu fluxul și refluxul ei dinspre Dumnezeu spre creație și, ca o mișcare de răspuns, dinspre creație spre Dumnezeu. Iubirea e cheia de aur ce descuie poeziei ușa libertății.
Poezia plantează singularități în orice fundătură a existenței, recreând universul după persoană. Ea eliberează omul de sub presiunea distructivă a grijii. Tocmai în acest punct, recapătă forța unei purtări de grijă izbăvitoare, salvând lumea în cuvânt.
În raport cu suferința, poezia e ca o rășină secretată prin tăieturile scoarței de un copac, substanță ce are proprietăți tămăduitoare. Poezia ia ca materie brută viața însăși și o realcătuiește după alte legi, ale cuvântului. Aici contrariile își pierd caracterul contondent, frustrările se topesc ca niște culori în apa emoției, neputințele se spulberă ca praful în vânt. Metafora are forța de reînviere a emoției libere de presiunea psihologiei cotidiene, cu mecanismele ei de apărare și uzura pe care o provoacă.
Uzura psihologică e vindecată de poezie cu capacitatea ei de răsturnare a obișnuințelor, prejudecăților, contrarietăților ce declanșează lanțul de reacții psihologice care generează sistemul de apărare al refulărilor, reprimărilor și blocajelor de tot felul. În poezie are loc o răsturnare a perspectivei psihologice printr-un suprarealism de substanță, ce scoate la iveală adevărul unui grad de libertate al chipului omului față de natură.
Acest grad de libertate constituie, mai mult, o putere de modelare a naturii de către spiritul omului. O modelare ce imprimă naturii un vector al orientării spre eshatologie, după care tinde cu suspine înăbușite firea necuvântătoare. Modelarea poetică a naturii exprimă modul de a fi al naturii create după chip, cu menirea secretă a unei umanizări prin atingerea cu omul îndumnezeit.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu