L-am urmărit ieri seară pe Florin Caragiu vorbind la postul de televiziune Trinitas despre locul și rosturile poeziei. Dar, depășind cadrul general, să înțelegem locul și rosturile poeziei lui Florin Caragiu, prezentat prin cartea de vizită "Este", un volum de versuri publicat în 2018 la Platytera.
Așadar, Este. Un prezent continuu, ținând locul „ființei intrării în ființă”, lui „este să fie”, una dintre modulațiile ființei adulmecate de Noica în aventura limbii române între a fi și a nu fi – un alt fel de a spune, la prezentul ființei de carne (care se poate săvârși oricând) în raport cu prea consacratul angajament ortodox pentru vecie: așa să fie sau amin.
Este, în plus, e afirmația, certitudinea celui care nu caută corpul Dumnezeirii pentru a crede, nu caută rana spre a se convinge. Este, adică afirmația despre sine – despre un autor care se sustrage, în măsura putinței, din sine, care se leapădă pe sine pentru a se reda sieși mai încărcat de duh – ca nefiind dintre cei care își însoțesc întrebările despre existența lui Dumnezeu cu marele chin al îndoielii. Așadar, departe de duhul apostatului Arghezi din Psalmi, Florin Caragiu se relevă ca autor care a văzut, căruia i s-a ridicat vălul (re-velum) orbirii cotidiene. Dezvăluirea, cea dincolo de cunoașterea înșelătoare a simțurilor – dincolo de vulgarul simț tactil care caută corpul Dumnezeirii spre pipăire – înseamnă cunoașterea prin rațiune și, mai ales, prin revelare, iar instrumentul prin care redarea indicibilului devine posibilă este poezia însăși.
Adrian LESENCIUC
Așadar, Este. Un prezent continuu, ținând locul „ființei intrării în ființă”, lui „este să fie”, una dintre modulațiile ființei adulmecate de Noica în aventura limbii române între a fi și a nu fi – un alt fel de a spune, la prezentul ființei de carne (care se poate săvârși oricând) în raport cu prea consacratul angajament ortodox pentru vecie: așa să fie sau amin.
Este, în plus, e afirmația, certitudinea celui care nu caută corpul Dumnezeirii pentru a crede, nu caută rana spre a se convinge. Este, adică afirmația despre sine – despre un autor care se sustrage, în măsura putinței, din sine, care se leapădă pe sine pentru a se reda sieși mai încărcat de duh – ca nefiind dintre cei care își însoțesc întrebările despre existența lui Dumnezeu cu marele chin al îndoielii. Așadar, departe de duhul apostatului Arghezi din Psalmi, Florin Caragiu se relevă ca autor care a văzut, căruia i s-a ridicat vălul (re-velum) orbirii cotidiene. Dezvăluirea, cea dincolo de cunoașterea înșelătoare a simțurilor – dincolo de vulgarul simț tactil care caută corpul Dumnezeirii spre pipăire – înseamnă cunoașterea prin rațiune și, mai ales, prin revelare, iar instrumentul prin care redarea indicibilului devine posibilă este poezia însăși.
Adrian LESENCIUC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu