vineri, 21 septembrie 2018

Octavian SOVIANY, "Despre fragilitate", Cronică la volumul "Omul cu două inimi" (ed. Vinea, 2014), revista "Observator Cultural", nr. 939 / 20.09.2018





Primele volume de versuri ale lui Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu (2008) şi Sentic (2009), probau încă o dată, dacă mai era nevoie, relativitatea criteriului generaţionist, căci în „fotografia de grup“ a promoţiei 2000 poetul reprezintă o prezenţă cu totul aparte. Dacă poeţii douămiişti scriu în general o poezie de notaţie sau de viziune, extrăgîndu-şi esenţele lirice din trăirea anxioasă a impactului cu mizerabilul, morbidul, greţosul, pestilenţialul, lipsa de suflet, robotizarea (particularităţi ale lumii „dezvrăjite” în care trăim de o bună bucată de vreme), autorul lui Sentic se arată preocupat de dimensiunea sacră, metafizică a poeziei, apropiindu-se eventual (dacă ar fi să-i căutăm neapărat nişte „spirite afine“ în interiorul promoţiei) doar de lirica „atemporală“ a lui Constantin Virgil Bănescu. În timp ce principalul material de construcţie rămîne la majoritatea colegilor săi de generaţie senzaţia, Florin Caragiu mizează pe „sentic“ („cuvînt“ – ne spune autorul – „creat de dr. Manfred Clynes, care a arătat că emoţia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experienţă ce nu subjugă. În sens creştin, se vorbeşte despre o simţire înţelegătoare“). Iar o asemenea „trăire înţelegătoare“ presupune perspectiva justă, distanţa exactă în raport cu Celălalt (indiferent dacă acesta e Dumnezeu, maestrul, aproapele, lumea), implică aşadar „departeaproapele“, cheie a iubirii, în sensul ei înalt de agape, care permite ca în relaţia Acesta – Altul fiecare din termeni să-şi conserve propria fiinţă.
În primele cărţi ale poetului, perspectiva „departeaproapelui“ era pusă în slujba tentativei de a transpune în limbaj o experiență de tip mistic. Odată rostită, aceasta ia forma „cîntecului bolborosit“, care e mai mult tăcere decît rostire, pentru că el se naşte din imperfecţiunile limbajului ce nu poate articula limpede metafizicul, doar îl indică, îl sugerează, printr-un soi de luminescenţă, printr-un soi de aureole care iau naştere în jurul cuvintelor, în ultimă instanţă printr-o vorbire (rugăciune) a inimii, şi nu a buzelor. Rezultatul era, la nivelul textului, insolitarea discursului, recursul la aglutinările lingvistice stranii, care dădeau impresia de ermetism sau îi făceau pe unii comentatori să-i descopere poeziei lui Caragiu rădăcini suprarealiste.
Mai recent, odată cu volumul Omul cu două inimi (Editura Vinea, 2014) lirica poetului devine oarecum mai „pămîntească“, ceva mai deschisă spre cotidian, o idee mai tranzitivă, fără a-şi abandona însă coordonatele esenţiale. Principala sursă de lirism este aici sentimentul fragilităţii, iar poemele transcriu aventurile interioare ale unei fiinţe confruntate permanent cu pericolul exterminării potenţiale: „deschizi larg uşa/ trandafirii din umeri poartă gheaţa subţire/ prefăcută în pelerină de apă.// puiul de pasăre loveşte în cădere/ inima ta// durerea lasă cuvintele să trăiască/cuvintele te lasă în viaţă/ viaţa te lasă.// îi pui patine şi-i dai drumul/ peste tot trupul“ (primăvară). In teriorizată, lipsită de încrîncenări, de patetism şi de gesturi spectaculoase, textele lui Florin Caragiu consemnează meditaţii in trospective desfăşurate într-o atmosferă de linişte şi de reculegere: „stăm cu genunchii la piept – clipa/ înaintează în noi./ iar lumea – doar umbra-i,/ cu anii ei lumină,/ se strecoară între genele strînse./ leagănă-i cerul, întoarce spre tine/ setea săpată în paharul amar,/ răstoarnă-l./ dă-i un foc să-şi respire îngerul!/ şi dacă nu mai poţi trage spaţiul afară/ din tine, lasă-l să crească.“ (durată). Lumea exterioară are, la rîndul ei lipsa de consistenţă a aburului, e diafană, lipsită de corporalitate, gata parcă tot timpul să se volatilizeze ca un parfum: „ceva trece prin tine, ca printr-o spărtură/în zidul de piatră – nu întîlnește nimic,/ doar rezistenţa aerului în faţa unui avion/ de hîrtie, desenat în culorile toamnei, […] şi-această teamă nelămurită de ce-i/ infinit de fragil, care – şi cere să-l aperi – / ieşind o piatră din zid – împinge/ în ploaia măruntă un om în cămaşă“ (file de toamnă).
Această lume de o infinită fragilitate este fundalul pe care cartea lui Florin Caragiu proiectează o poveste de dragoste, mult mai apropiată de agape decît de eros şi întemeiată pe acea perspectivă a „departeaproapelui“ despre care am amintit. În viziunea poetului, femeia este maternă sau sororală, e destinată să mîngîie şi să consoleze, iar trupul ei are consistenţa aerului: „lîngă acest iureş de ape/ coşi frunze/ pe un petic de pînză brodat.// e un cîine cu urechea tăiată acolo:/ ascultă cîntecul tău murmurat.// coada-i se mişcă încet, pietre se înalţă din rîu,/ te ridici ca un abur/luînd cu tine mirosul greu de muşchi.“ (în pădure). Prin urmare poemele de dragoste ale lui Florin Caragiu sînt lipsite total de senzualitate, atingerea fizică e absentă, iar apropierea rămîne exclusiv sufletească, e o comuniune de spirite, erotica transformîndu-se în cele din urmă în mistică: „foşnetul pomilor tăiaţi absoarbe zgomotul/ străzii: cartea aceasta o citim/ înlănţuiţi de ruginiul frunzelor, îmbrăţişînd aerul/ înainte de a cădea într-o visare ce nu seamănă/ cu nimic din cele ce cad pradă curioşilor“ (a fost moarte şi a fost viaţă: dragoste).
Poezia lui Florin Caragiu are de altminteri, în ansamblul ei, caracterul unei mistici, element ce o singularizează, şi nu doar în contextul promoţiei 2000, deşi poetul evită subiectele vădit religioase şi nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de viaţa profundă a proceselor sufleteşti. Autorul nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic (pentru el şi dragostea este o asemenea experienţă), trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfîrşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă un alt poet douămiist, Adrian Urmanov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mîntuire şi e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în ansamblul promoţiei sale face mai degrabă impresia unui intrus.

Octavian Soviany 


 

Niciun comentariu: