nu ştiu să-ţi vorbesc

te iubesc cu fiecare os în parte
vântură-ţi coasa în părul meu
şi chiar mai jos e loc destul
să visezi o mişcare scurtă
atâta-ţi doreşti să murim împreună
încât trăieşti numai pentru mine
draga mea moarte

poezia e o cutie neagră

urmele ţi s-au pierdut sub zăpadă
nu ştiu încotro ai luat-o
frigul străluceşte ca o haină cu nasturi de aur

pomii sunt pe jumătate-ngropaţi
pe coroanele lor dorm lupi
prinşi în lasouri de abur

păşesc înainte fără să ştiu
dacă sub nea-i pământ sau văzduh

o pasăre înaintea mea zboară
trăgând după ea răsăritul
cu tot cu numele tău de pe buze

sunt un ochean uitat în zare prin care tu priveşti

Lumină de la Răsărit

Volumul „Light from the East” (Fortress Press Minneapolis, 2003), semnat de prof. Alexei Nesteruk, constituie o pledoarie convingătoare pentru necesitatea unui dialog autentic între ştiinţă şi teologie, dialog la care e invitat să participe creştinul educat al zilelor noastre. Acesta trebuie să conştientizeze cu precădere faptul că raţiunea umană (dianoia), pe de o parte, şi intelectul înduhovnicit (nous), pe de alta, ca facultăţi specifice de cunoaştere şi de trăire, au punţi de interferenţă în temeiul realităţii înseşi, atunci când acesta e văzut precum o unitate între Creator şi actele Sale, între Logos şi acei logoi (raţiuni divine), mai mult sau mai puţin ascunşi în creaţie, la care s-a referit pe larg sfântul Maxim Mărturisitorul. Pe acest temei, toate căile umane de căutare şi contemplaţie pot convieţui într-o sinergie a cunoaşterii şi a trăirii. E vorba de o cunoaştere ce-şi va putea depăşi, astfel, propriile limite inerente raţiunii discursive, prin experienţa apofatică, prin adâncirea în mister, de unde – contrar a ceea ce s-ar putea crede – verbul însuşi are şansa să se întoarcă mai viu şi mai proaspăt decât niciodată, deşi el e asemeni unei frumoase făpturi zburătoare ce nu poate fi prinsă cu mâna.

1. Paşi peste graniţe

Savantul german Werner Heisenberg a afirmat, pe bună dreptate, că orice teorie din domeniul ştiinţific cu pretenţii de totalizare, adică aspirând către statutul de teorie închisă, de formulă a Universului, va trebui înţeleasă ca o idealizare. „Ea reprezintă un domeniu extrem de întins de fenomene, dar există încă alte fenomene care nu ar putea fi cuprinse cu ajutorul conceptelor acestei idealizări. Dovada de moment pentru această posibilitate este biologia. Căci toate obiectele biologice constau din particule elementare; conceptele cu care se pot descrie aceste procese biologice, de exemplu însuşi conceptul de viaţă, nu apar în această idealizare fizică. (…) S-ar putea aici obiecta că atunci nu va mai putea fi vorba de fizică, ci de biologie. Atunci fizica ar fi totuşi închisă. Graniţele dintre fizică şi ştiinţele învecinate sunt, însă, atât de mobile, că prin asemenea separări nu se obţine prea mult. De aceea, majoritatea fizicienilor sunt de acord sunt de acord că tocmai din cauza graniţelor indefinite faţă de domeniile învecinate nu se poate vorbi de o încheiere a fizicii” [1].
Indefinita interconexiune între toate domeniile şi aspectele realităţii se corelează necesar cu un spirit de explorare şi cu un efort de cuvântare smerită, menite în cel mai bun caz să fie comune atât teologiei cât şi ştiinţei, în opinia lui Alexei Nesteruk, care vede posibilă refacerea tradiţiei iniţiate, printre alţii, de sfântul Dionisie Areopagitul, care, cu darul său de cuvântător, s-a aplecat să cerceteze atât perimetrul lumii văzute, cât şi universul nevăzut, deopotrivă cu o aplicată pertinenţă, ca de om de ştiinţă, dar şi cun un intelect transfigurat în duh. Este necesar, pentru a relua legătura cu perenitatea tradiţiei, ca nici ştiinţa şi nici teologia să nu se rezume la a fi nişte „specialităţi” cu graniţe închise şi cu fobie reciprocă. „E drept faptul că teologii trebuie să ajungă la a transcende cumva propria specialitate, cu scopul de a-şi însuşi limbajul ştiinţei, după cum oamenii de ştiinţă sunt chemaţi ei înşişi să devină teologi, în sensul netrivial al cuvântului” [2]. Asta înseamnă că, pe lângă a practica darul filosofiei, al imaginării unui înţeles general dat existenţei, cercetătorul e chemat să-şi însuşească un mod de contemplare a lumii, prin relaţia cu Dumnezeu Cel personal. Practica duhovnicească este considerată, în acest punct, o condiţie necesară pentru a se trezi în om acea facultate spirituală (nous) prin care sufletul primeşte inspiraţia Duhului Sfânt şi acţionează în consecinţă, călăuzit de ea.
Alexei Nesteruk şi-a caracterizat propriul demers, în care au fost puse în raport teologia, ştiinţa şi tradiţia ortodoxă răsăriteană, ca o paralelă la „ştiinţa teologică” pe care a conceput-o Thomas Torrance. După cum se ştie, autorul respectiv a insistat îndelung pe ideea că intelectul duhovnicesc (nous) e cel ce naşte cu necesitate conceptele deschise, inepuizabile, şi de asemenea a subliniat faptul că învăţătura despre creaţie şi dogma Întrupării, după cum s-au lăsat înţelese mai cu seamă în spiritul tradiţiei răsăritene, se opun în mod radical ataraxiei, detaşării indiferente faţă de lume, faţă de natură şi faţă de problemele dificile ale timpului colectiv sau individual. Nesteruk citează următoarea concluzie, oferită de Torrance: „Prin urmare, a privi către ştiinţă este o parte din datoria religioasă a omului, pentru că este parte din răspunsul său de credincios dat către Creatorul şi Atotţiitorul Cosmosului” [3].

2. Recursul la subiect

Şi după sfântul Grigorie Teologul, există o ştiinţă îngustă, materialistă, care prin tot ce face nu reuşeşte decât o abordare incompletă a realităţii, şi asta chiar în domeniul propriu exercitării acestei ştiinţe. Ea ratează fără să ştie „esenţa obiectului”. Eliminând din dezbateri „sensul obiectului”, deschiderea conceptului, al cărui conţinut rămâne să fie determinat exclusiv cantitativistic, prin supunerea la măsurători, şi astfel, făcând abstracţie de raportul subiect-obiect, de ceea ce Nesteruk însuşi a numit „universul ca donaţie”, ca „eveniment”, şi nu ca un obiect rămas străin de om [4], se constituie, prin urmare acea raţionalitate pseudo-ştiinţifică limitată la a gândi existenţa exclusiv în categorii non-spirituale, din principiu vidate de orice raportare la transcendenţă. Referindu-ne la disecţia, analiza şi deducţia practicate fără reţinere, putem recunoaşte în ele nu doar anumite modalităţi de a cunoaşte, ci ni s-a oferit deja, aici, imaginea unei realităţi „deja cunoscute”, încă înainte de a fi înfăptuit propriu-zis un act concret de cunoaştere, prin intermediul acestor operaţii. E vorba de o realitate disecabilă, analizabilă şi deductibilă fără rest, aşa cum o reflectă spiritul materialist însuşi, indiferent de cum şi dacă se aplică el în cercetare. Nesteruk atrage atenţia asupra deficienţelor unui gnosticism cosmologic – corespunzător unei fizici care „îşi aşază temelia în ceva care exclude viaţa” – ce „ignoră în mod evident îndoielile filosofice cu privire la universalitatea ontologică a aserţiunilor şi obiectivităţii sale bazate pe atitudinea naturală”. [5]
Existenţa ia forma configuraţiei spiritului uman, au constatat sfinţii părinţi, fini psihologi. Tocmai de aceea e necesară „schimbarea subiectului”, înduhovnicirea spiritului, pentru a ne găsi pregătiţi să primim adevărata cunoaştere, ca una ce aspiră la unificarea logosică a cunoaşterilor parţiale (Sf. Maxim Mărturisitorul) şi, practic, fiind inseparabilă de integrarea omului în sine şi în univers prin Hristos şi în Duhul Sfânt. Totodată, Alexei Nesteruk a atras atenţia şi asupra riscurilor de a se trivializa comuniunea cu ştiinţa, la care ia parte teologia, o teologie adesea mult prea grăbită să se „adapteze” ştiinţei timpului, făcând compromisuri cu teoriile şi scenariile ştiinţifice azi la modă, mâine posibil contrazise de alte descoperiri şi de noi interpretări.
Universul înţeles de Alexei Nesteruk ca un eveniment al donaţiei ce înfăşoară omul trimite la „cuprinzătorul” lui Karl Jaspers. Jaspers descria subiectul ca pe un cuprinzător al lumii, lumea ca pe un cuprinzător ea însăşi al fiinţelor, Dumnezeu fiind Cuprinzătorul cuprinzătorilor.
Revista „Condiţia umană” a găzduit recent un studiu intitulat „Recurs la subiect”. La nivel de motivaţii subliminale, autorii încearcă, preluând sugestii fecunde ale lui Jaspers, să prezinte psihologia unei „patologii fără bolnav”, de care suferă, fără să-şi dea seama, o cunoaştere pur obiectivantă, asemănătoare ea însăşi unui corp mort, lipsit de mecanisme de autoreglare şi de o reflexivitate cu adevărat sănătoasă. „Jaspers însuşi începe prin a critica tendinţa nediferenţiată şi rigidă a minţii de a transforma orice conţinut al cunoaşterii şi chiar al viaţii în obiect, proiectându-l în faţa ochilor ca pe un lucru supus disecţiei şi analizei. Culmea, că până şi subiectul este tratat ca un obiect, prin tendinţa minţii de a-l scoate în afară şi a se uita la el. Cuprinzătorul rezultă, însă, dintr-o mişcare opusă acestei tendinţe menţionate. Cuprinzătorul este acel raport dat în trăire prin care subiectul (fiinţa) încetează să fie livrat cunoaşterii ca şi obiect finit, cuantificat şi exterior nouă, şi astfel conceptualizat fără rest. Răspunzând unei intuiţii fenomenologice de fond, se poate accede invers la conştiinţa că înapoia lumii, undeva înapoia locului unde privesc ochii omului, rămâne pururi Cineva, privitorul, o prezenţă misterioasă care nu mai poate fi aruncată în afară şi ex-pusă astfel. Este Cuprinzătorul, sediu al libertăţii profunde şi neobiectuale, fondul infinit rezidual şi apofatic al fiinţei, după Jaspers. La rândul ei, mai mult decât obiect, lumea este pentru om un cuprinzător, o instanţă capabilă să cuprindă şi să îmbrăţişeze. Mergând pe linia intuiţiei lui Jaspers, coborând pe acest fir în subsolurile vieţii organice, ce putem constata? Numai dacă suntem destul de subtili să sesizăm substratul asociaţiilor subliminale de natură nervoasă-kinestezică, ce se exprimă în mişcările minţii, vom observa că operaţia de a împinge totul înaintea ochilor, ca printr-o contrapunere frontală, această tendinţă de a privi numai în faţă şi din faţă şi de a domina de sus în jos obiectul sau ideea coincide cu ieşirea din prezenţă, cu pierderea capacităţii de a te înfiora, care este totuna cu atitudinea de a simţi şi «cu spatele», adică cu toată fiinţa, «îngeresc» ochi de jur-împrejur. Omul nu doar că vizează, dar el însuşi e vizat de tot ce există. Ca şi valul muzicii, în care spiritul se scufundă, se abandonează, viaţa adevărată ne ia «din spate», nu numaidecât din faţă, chemând prin aceasta participarea la întreg cu întregul, trup şi suflet. Bergson a intuit pe bună dreptate în controlul oculo-motric acest reflex atavic, rădăcina distanţării de fluxul vieţii”. [6]

3. Săgeata timpului

Ireversibilitatea timpului e o idee ştiinţifică şi filosofică îndelung dezbătută, alături de altele, corelate ei, cum sunt: unidimensionalitatea timpului, dilatarea lui în teoria relativităţii, sensul curgerii temporale, varietatea calitativă a structurilor temporale, ideea de progres, legătura dintre spaţiu şi timp etc. În universul locuit de om, filosofii admit, în genere, să se vorbească de o săgeată a timpului, legată de ideea de progres. Dar ce poate însemna progresul într-o lume fără Dumnezeu şi fără nădejdea vieţii veşnice? Paradisul, aflăm din Sfânta Scriptură, nu cunoştea moartea, întreaga natură fiind nestricăcioasă, părtaşă la atmosfera de „slavă netrecătoare”.
Astăzi, când s-a descoperit că până şi fiinţele fără sistem nervos, cum ar fi plantele, se bucură, posibil, de o percepţie primară, rezonând cu afectivitatea omului şi având simţ pentru muzică, putem înţelege mai bine substratul ştiinţific al unei idei precum aceea de eros universal, ce mişcă universul, aşa cum s-a revărsat această viziune în scrierile sfântului Dionisie Areopagitul. Lumea vie rămâne, în continuare, o enigmă şi o provocare imensă pentru ştiinţă. Bioinformatica, ştiinţa cea mai incitantă a timpurilor noastre, a descoperit genomul ca pe un alfabet necunoscut, format din litere izolate. Nu se cunoaşte, însă, formarea limbajului, sintaxa şi sensul comunicării la acest nivel, care este un punct de corelaţie intensivă între toate treptele existenţei. Ce mesaj ni se transmite şi din ce direcţie? Raţiunea obişnuită a omului nu poate da răspuns la aceste întrebări. [7]
Revenind la problematica timpului, aceasta l-a preocupat insistent şi pe Alexei Nesteruk, convins fiind că sensul timpului este dat de veşnicia lui Dumnezeu, o lume mai presus de timp. Cu toate acestea, istoria ne pune în faţă evidenţele puternice ale morţii, în acest cadru constituit de sistemele variabile sensul timpului fiind dat de creşterea entropiei, a stării de dezordine în raport cu ordinea. Negentropia, caracteristică a sistemelor autoreglatoare, e o stare mai puţin probabilă, supusă legităţii ce guvernează toate sistemele reale termodinamice, şi care spune că starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin probabile. Sensul curgerii timpului ar fi, aşadar, dintr-o atare perspectivă, moartea. [8]
Abordarea cantitativă a duratei omite, însă un fapt esenţial: posibilitatea de a asuma şi de a transfigura din interior moartea, prin unirea intimă cu Hristos, şi astfel trăind atât rememorarea condiţiei paradisiace originare, cât şi anticiparea fericitei veşnicii.

Note:

[1] Werner Heisenberg, „Paşi peste graniţe”, ed. Politică, 1977, pp. 319-320.
[2] Alexei Nesteruk, „Light from the East”, Fortress Press Minneapolis, 2003, p. 11.
[3] Op. cit., p. 12.
[4] A se vedea Alexei Nesteruk, „Originea ne-originară a universului şi evenimentul naşterii: paralele fenomenologice şi teologice” (traducere din limba engleză de Florin Caragiu), revista Sinapsa, Nr. X, 2011, pp. 21-49.
[5] Ibid., p. 43.
[6] C. C. Lasswell, A. Asesh, „Recurs la subiect”, revista „Condiţia umană”, Jabalpur, India, Martie 2011, pp. 35-47.
[7] A se vedea Tudor Opriş, „Noua faţă a unor probleme de fiziologie a plantelor”, în: „Bios. Cele mai pasionante probleme ale lumii vii”, vol. 2, ed. Albatros, 1987, pp. 242-250.
[8] Vezi Călina Mare, „Probleme filosofice principiale ale timpului”, în: „Introducere în ontologia generală”, ed. Albatros, 1980, pp. 128-138.


Florin Caragiu


(text publicat în ziarul "Lumina de Duminică", secţiunea "Lumina Cunoştinţei", rubrica "Religia, Filosofia şi Ştiinţele în Dialog", Duminică 29 Ianuarie 2012.)

faţa ta e o carte în care citesc istoria lumii

păsări ce se înalţă şi cad îmi găsesc
dimineaţa ochii lipiţi

ei sunt scrisori trimise îngerului
când se ascunde-o clipită
şi cântecul lui e o roată de lemn

o învârtesc să văd cerul
cum se ridică din iarba-ngheţată
cu soarele prins de umăr ca un ciucur

în gaura de sub pernă e loc
pentru o miniatură cu vise
din care eu îţi vorbesc

de pe cer a căzut luna

inima ta e un cântec ce se-ndepărtează
arunc firimituri păsărilor aproape moarte de ger
mila e un giuvaer ascuns în zăpadă

o parte din tine a rămas lipită de umbra mea
muşcă din ea soarele dimineţii
şi dragostea, ea, are ochii ascunşi în orbite
sub stalactite translucide

ea, regina fiarelor săgetate se uită la tine
timpul intră ca fierul în trup dar sângele
încolăceşte lumina

sub o piatră visează inima mea

soba asta de teracotă nu încălzeşte

lipit de ea îmbin frânturi de memorie
într-o linie continuă –
bobul de năut din pulpa bunicului
tata certând căţelul
ramura înflorită de salcâm prăvălită pe casă –

cântecul morţii legate la ochi
umple refugiul din mijlocul zăpezilor
cu oameni veniţi de departe
să afle cum iubeşte Dumnezeu în întuneric

ziua unirii

ai aşteptat timpul să treacă
ca o ploaie scurtă prin paparudă

din aceste cârpe
umilinţa trage afară o piele subţire
care sudează fiinţe şi lucruri

oboseala a învins mecanismul reflex
ce-ţi amintea de mâna ridicată asupra ta

ce ne uneşte?

acest cer lăsat peste noi
ca un cort în zăpadă? pământul odrăslind
în gura poeţilor ce-au frământat
graiuri topite astăzi pe limbă?

marea care înmoaie
aripa ce-a tras o linie de hotar
prin pânza unui păianjen cu cruce?

urmele de paşi de pe nori?

aniversare

un copil îţi spune
să nu mai vorbeşti la telefon
n-are răbdare să termini
te muşcă de obraz
la petrecerea asta toţi
au pe vârful nasului frişcă

ţi-am adus de ziua ta
un buchet de flori de gheaţă
cules din locul unde un nas turtit
veghează acum strada

nimeni nu trece
doar un căţel în căutare de stăpân
sau poate numai de o privire
în care să vadă viitorul
după care strigăm în somn
să nu ne lase în urmă

tu

eşti continentul nou
în care sălbaticii dorm cu mâna pe arcuri
şi visează cum aruncă un pumn de pământ
peste groapa comună din cer
în care sunt aruncaţi de vii cei ce iubesc

mai viu, chipul

sângele e o arteziană
care ţâşneşte din păsări ce dorm
în zborul peste oraş

aş vrea să-ţi spun de ce îmi pasă
de scânteile tăiate la şold

uneori uit tocmai pentru că iubesc
şi iubirea e o visare
în care degete apucă flăcăruia şi-o sting
pentru a asculta cântecul inimii

râul ce ne străbate
lasă pe maluri tristeţea
din care fac bulgări copiii
ce se uită pe furiş în cartea vieţii

citind îşi aduc aminte
de multele întâmplări prin care vom trece
şi se întrec să imite cercul de hârtie în flăcări
ce ne atrage la sine

vântul ne ia pe sus
cuvintele se sfărâmă în gură
perdeaua se lasă, dar se strecoară prin ea
răsăritul

tăcerea

nu pot ţine pasul
mergi înainte
mă voi bucura de fericirea ta
când vei afla ceea ce cauţi

am râs ieri
azi mugurii au îngheţat
dar o lumină tânără ieşind din ochii tăi
creşte pe lujeri

amintirea-i un vis care înaintează
prin zidul de care stăm lipiţi
ascultând un semnal slab

pentru Cine bat inimile?

mergi înainte
prin zăpada acestui cântec ce ne-a întors
cu faţa spre răsărit

cel mai greu e să simţi furia şi dispreţul unui om

primul gând e să-i răspunzi împotrivă
al doilea să nu-ţi pese
abia la urmă îţi dai seama că-ţi face un mare bine
pentru că te pui în locul lui
şi vezi întunericul cum atrage săgeţi

şi ţi se pare o mare milostivire
doar că exişti –
o bucurie ce te inundă şi se revarsă
uitând orice îndreptăţire de sine

cum stătea tata pe masa de operaţie

asculta cum asistentul îi spune
profesorului chirurg
că e doar o răceală mai severă şi nu e nevoie să-l taie
însă acesta inflexibil i-a retezat vorba
pentru că luase banii

aşa dintr-un tânăr atletic
tata a rămas cu gâtul înţepenit
şi cu un zâmbet trist pe care-l simţeam
trecând în noi când ne săruta
cu o dragoste săracă în vorbe

La Boema 33, pe 12 ianuarie

nimicuri

între noi defilează soarele
cu un aer tineresc ca printr-un şir de mărgele
la gâtul unui oraş scufundat

oamenii îşi împart mărunţişuri
cum ar expune la târgul de purici o masă cu jucării
privind la singurătatea copilului dus de mână

el tuşeşte în batista brodată cu figuri de poveste
fără să ştie ce este o criză
tremurând de frig
într-un ungher scorojit al începutului de mileniu

un nume îţi şterge buzele

iar ele, ridicând
acest stindard al fiinţei, laudă fulgul ce ţi-o ia înainte

mâna ta lipită de-o alta între inele de apă se clatină
ploaia spală biserica veche
lemnu-i scânceşte la auzul unui cântec rătăcit până aici

faţa plânsă a mamei adânceşte o firidă în ceaţă
tata se îndreaptă de spate
cu zâmbetul unei oboseli ce se stinge
şi aruncă în râu hăt-departe un pumn de zăpadă

Darul de Crăciun

Sărbătorile de iarnă reaprind în inimi imaginea unei lumi-mireasă care se bucură de veşmântul ei de nuntă. Crăciunul ne acordă de fiecare dată şansa să redescoperim feeria şi să credem că există un chip ascuns al lucrurilor, ce se iveşte ca un dar în acelaşi timp aşteptat şi neaşteptat, din momentul în care cineva se gândeşte să desfacă sau nu (nu-i totuna, la urma urmei?...) un pachet primit în dar. Învelişul e de hârtie cerată, imprimată cu fel de fel de figuri, de arici, elefănţei şi căluţi de mare, care mai de care mai nostimă. Desenele arată atât de atractiv încât par a fi menite să nu le atingi, numai să le priveşti, bucurându-te de la distanţă. Panglicile legate cu fundă festivă pun ele însele un hotar dorinţei de consum imediat. La fel ca bomboanele atârnate în brad, asemenea cadouri sunt făcute să fie gustate parcă „în învelişul” lor, care întârzie să fie desfăcut. Pura prezenţă a darului e dătătoare de fiori. În schimb, sunetul, foşnetul luminos, aromele, învelitorile, panglicile, accesoriile în genere – toate creatoare de atmosferă – au devenit acum mai importante chiar decât intrarea propriu-zisă în posesia darului. Crăciunul, prin excelenţă sărbătoare cu daruri, nu e guvernată de logica posesiunii şi a consumului.
O dată cu Naşterea Domnului, reînvie universul poveştilor, atunci când lucrurile din jur prind viaţă şi natura întreagă îşi recapătă chipul umanizat, o dată ce pământ şi vieţuitoare au fost sfinţite în micuţa iesle. Păpuşile, florile, figurinele de porţelan, brăduţii, până şi acele de cusut au şansa să devină acum personaje de poveste, aşa cum ele s-au făcut vestite odinioară unui maestru al imaginaţiei feerice, ca E. T. A. Hoffmann, şi prin ochii aceluia cititorilor din toate timpurile.
Mai aproape de vremea noastră, concepută în acelaşi spirit al minunii creştine, descoperim, ca pe o mică bijuterie literară, povestirea „Păpuşa croitoresei”, scrisă de Agatha Christie, deopotrivă pentru cei mari şi pentru cei mici. Atât de simplă în aparenţă, această povestioară îşi propune să ia pulsul patologiei umane cvasi-generalizate, de care suferă toţi acei indivizi alipiţi strâns la rutina existenţei şi care din automatism, dintr-o deviaţie statornică a minţii, ajung să închidă ochii – cu obstinaţie şi mai ales cu frică – la chemarea frumuseţii, a libertăţii şi a iubirii adevărate. „Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. (…) Şedea tolănită acolo, mereu lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită”. Aşa începe povestea. La fel de ciudat e faptul că în memoria omului, „originea” păpuşii s-a şters. Nimeni nu-şi aminteşte de unde a venit şi cum, cine a pus-o acolo, şi nici dacă era cu o zi sau două în urmă, sau poate dintotdeauna, în locul respectiv. Unii dintre vizitatori, clienţi ai croitoriei, intrând şi văzând-o, strâmbă din nas. Păpuşa îi face să se înfioare: „Nu, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi dintre ai casei. Nu e sănătos. Picioarele alea lungi, care-i atârnă, felul cum şade acolo şi privirea şireată...”. Singurul care o contemplă cu ochii ţintă şi ar contempla-o aşa la infinit, fără să latre, e pekinezul Fou Ling, de parcă ar aştepta ceva de la ea, cum ar fi o slabă mişcare, o adiere joasă a răsufletului.
Relaxată şi hotărâtă, păpuşa de catifea stârneşte cele mai contradictorii opinii. Cineva afirmă, privind-o atent, că nu şi-ar putea imagina camera fără ea. În continuare, făptura de cârpă asta şi face, întrecându-se cu măsura: pare că pune stăpânire pe cameră. E găsită stând la birou, cu lungile ei braţe pe mapă, ca o fiinţă omenească. Lumea se sperie, se suspectează o înscenare care nu se confirmă, istoria se repetă şi, prin urmare, se ajunge la a fi sugerată, în şoaptă, chiar necesitatea unei exorcizări. Altădată, în aceeaşi cameră încuiată de cu seară, păpuşa-i aflată dimineaţa în alt loc decât biroul: „pe pervaz, uitându-se afară pe stradă. Şi iar avea o poziţie de o deosebită naturaleţe”. Obiceiul jucăriei de a-şi schimba locul e interpretat de om ca un mare rău care se petrece în acea casă. „Acum păpuşa se muta nu numai în timpul nopţii. Ori de câte ori intrau în camera de probă, după ce lipsiseră doar câteva minute, puteau găsi păpuşa în alt loc”. Cel ce a intrat în panică e omul egocentric, care refuză să împartă cu alţii viaţa de la izvorul dumnezeirii. Pentru om, în mărginirea minţii sale, reglată de raţiuni posesive şi consumiste, graniţa dintre subiect şi obiect, dintre eu şi non-eu, e strict trasată o dată pentru totdeauna şi orice revizuire sau măcar clătinare a ei par de neconceput.
Temându-se că „păpuşa vine şi pune stăpânire pe lucruri”, stăpâna casei îi cedează o cameră, sucind însă cheia în uşă şi închizând-o acolo pe intrusă, într-un loc unde nimeni nu mai intră timp de o lună. După acest interval, Alicia şi Sybil păşesc încet în camera „interzisă”, având sufletele aproape îndurerate de curiozitate, dar şi, practic, cu intenţia de a face curăţeanie în acel spaţiu nelocuit de om, care, acum, „trebuie să fie într-o stare de mizerie”. Agatha Christie reuşeşte în acest punct un efect scriitoricesc remarcabil, în clipa în care o dată deschisă uşa, lasă să ţâşnească în afară un aer proaspăt de curăţenie, din camera în care „nu părea să fie deloc praf”. „Păpuşa era pe sofa. Nu stătea lungită în poziţia sa obişnuită inertă. Şedea cu bustul ridicat, rezemată de o pernă. Avea aerul celei care aşteaptă să primească oaspeţi”. Lipsa prafului, asociată cu imaginea comunicativă a păpuşii şi cu sugestia de moliciune mişcătoare a catifelei, lasă să respire către cititori o sugestie feerică, intim asociată cu miracolul unei învieri universale. Odaia din care oamenii iarăşi s-au retras e din nou zăvorâtă. Povestirea evoluează culminativ către episodul ieşirii păpuşii din camera ferecată. Ea apare de astă dată în sala unde stăteau oamenii, oamenii care fugiseră de ea. E numită „animal obraznic, rău şi viclean”, „creatură oribilă”, acuzată că „vrea să posede totul. În cele din urmă va dori tot atelierul”. Cum se vede, logica posesiunii domină gândurile. Foarte reuşită, prin felul cum surprinde „mişcarea nemişcării”, e descrierea simpaticului personaj ostracizat, în acest moment de cumpănă când viaţa şi iubirea se luptă – intens, deşi la limita perceptibilului – cu moartea şi ura. „I se păru atât ei cât şi Sybilei că păpuşa se mişca foarte încet. Era ca şi cum membrele i se relaxau şi mai mult. Un braţ lung şi-l pusese pe cel al sofalei şi faţa sa, pe jumătate ascunsă, arăta ca şi cum trăgea cu ochiul pe sub braţ”. Deznodământul vine ca un tunet după fulger. Păpuşa e aruncată cu furie pe fereastră în stradă. Dar aşa cum zăcea, cu faţa în jos, cu membrele inerte, o fetiţă mică, prost îmbrăcată, s-a aplecat asupra ei şi a ridicat-o. În acel moment, cele două croitorese au vrut s-o oprească, pretextând periculozitatea păpuşii, care, chipurile, reprezenta „răul”. Prin glasul copilului, însă, vorbeşte adevărul, adevărul care e iubire: „Nu v-o dau. Ea este a mea. Eu o iubesc. Voi n-o iubiţi. Voi o urâţi. Dacă n-aţi fi urât-o, n-aţi fi aruncat-o pe fereastră. Eu o iubesc, aşa vă spun şi aşa vrea ea. Ea vrea să fie iubită”. Acest strigăt emoţional devine, în spiritul matur, material de reflecţie: „Poate, adăugă Alicia, poate că asta şi-a dorit tot timpul... să fie iubită”. Încheierea e edificatoare: „În mijlocul traficului din Londra cele două femei înfricoşate se uitau încremenite una la alta”.
„Păpuşa croitoresei” e darul pe care ni-l face Crăciunul. Reprezintă naşterea vieţii şi a iubirii, care nu sunt teritorii ale posesiunii umane şi nici ale controlului uman, ci daruri ale Creatorului către întreaga Sa făptură, mică sau mare, umilă sau măreaţă, văzută sau nevăzută. Crăciunul în noi e sărbătoarea veşnicului suflet de copil, pentru care totul prinde miraculos viaţă, ca şi cum Împărăţia Cerurilor ar veni pe pământ.
Şi nu mai puţin trebuie spus că acest sentiment al vieţii universale – deşi instituindu-şi propria lui motivaţie prin consistenţa sa trăită – apare astăzi totodată confirmat de practica ştiinţifică. Ne gândim, nu în ultimul rând, la concluziile savantului Cleve Backster, sintetizate din experienţele sale cu rezultate recunoscute şi reconfirmate. El s-a referit la ceea ce a numit conştienţă celulară şi la existenţa unei percepţii primare prezente la nivel de celule şi la întreaga lume vie, cu graniţe indefinite, independent de prezenţa sistemului nervos („Evidence of the Primary Perception at Cellular Level in Plant and Animal Life”, 1973).


Florin Caragiu


(text publicat în revista "Ramuri", Ianuarie, 2012)

între aripile îngerului alb

în gura Ta, Doamne, stau
sunt un cuvânt pe care mi-l aduci aminte
şi învăţ să-l rostesc în întuneric

Tu vezi tremurul insesizabil al tălpilor
prin care înaintează lutul cu dinţii de piatră
când se varsă deasupră-mi căldări de timp

darurile pe care mi le-ai lăsat se prefac în praf fin

sunt mut din naştere
mestec numele Tău scris pe o hârtie mică

de departe vine durerea-mi
cercul ei strânge într-un punct viaţa

sunt un cuvânt pe care gura nu-l poate spune
mintea nu-l încălzeşte

doar Tu, Hristoase,
arunci pe pământ limba de foc
sub care uitarea fără de veste se năruie

babilon

în sala uriaşă din blocul de sticlă
figuri cu mănuşi albe dansează în cerc

la megafon se aude:
„nu e nevoie de Dumnezeu pentru a crea lumea”
pe mese tremură paharele cu vin
zâmbetele par fisuri apărute în feţe

printre seringi de plastic
pipăie pereţii unui labirint uman râsetele
în care limbi despicate rătăcesc

barmanul întinde un pahar înalt unei doamne
ea îl împinge uşor cu mâna rostind un nume
ce sună atât de complicat
că bărbatul îşi apleacă urechea spre buzele ei

creşte un murmur
din hieroglife de carne
în care auzul e o oglinjoară deformantă
plutind pe rotocoale de fum

unul câte unul invitaţii dispar
pe uşi lăturalnice

pe un colţ de iarbă îţi joci rolul

cânţi cu braţele desfăcute şi te înalţi pe vârfuri
o scrisoare zboară pe dinainte
porţi un fes ţuguiat
un copil îşi îngroapă faţa în rochia ta

iubeşti aceste ore în care vederea slăbeşte
şi corpul e un disc rotitor
pe care un ac de diamant alunecă

vocea ta e oraşul în care se mută
poemul ce mă părăseşte
semn
că asfinţitul e o bătaie de aripă a sângelui

Ochi de ţărână

lui Mihai Eminescu


Baţi un piron în acest tablou în care lucrurile
se mişcă. Din firidă iese figura pictată,
cu ochi înecaţi de noapte, prin lacrimi râzând.

În picioare dorm caii. Crupele lor albe
mângâie ţarcul, gâtul le e fildeş de apă.

Ai spus că nu vii şi, părându-ţi rău, ai plutit
pe nisipuri până aici. Cortul în tufe de zmeur
ţi-ai pus, genunchii sting candele de zăpadă.

Nu vezi hotar suferinţei, tremură toate
ca flăcăruile de Paşti, în drumul spre casă.

Gemi sub povară străină. Înţelepciunea
leapădă încălţările aurite, risipind moartea
în pocale de lemn. Revolta se stinge în ele
ca o sete de umbră în glasul lui Dumnezeu.

Cine moare?

lui Mihai Eminescu


Cleşti cu jăratic şi-un pâlpâit de glas
desferecă povestea. Puterea dreptăţii-i o umbră
pe tâmpla sprijinită de cer, ca un zid singuratic.

Vântu-i legat de valuri cu funii-mpletite
din părul unui astru. Suflarea unei flori aruncate
îţi inundă chipul. Ce poţi apuca într-o clipire?
Ce duci cu tine din visul ierburilor moi?

Corzile de piatră ale chitarei
le vei întoarce în vuiet? Dumnezeu
preschimbă rictusul într-o muzică liniştită.

Iubirea se sparge în aşchii. Ele cresc
o dată cu trupul cerat, ca o frică
întoarsă asupra ei însăşi, desluşind
în nourii feţei risipirea. Sub pânze de aur
dorm cu ochii pururi deschişi
cei pentru care-i un câştig moartea.

Seară de Poezie: Mihai Eminescu, sărbătorit la Librăria Sophia

Mihai Eminescu

162 de ani

Vor recita actorii:

Magda Catone / Afrodita Androne

Ileana Olteanu / Ştefan Ruxanda

Amalia Ciolan / Mihaela Beţiu

Gabriela Iacob / Cristi Iacob

Cerasela Constantin / Florin Nan

Invitaţi:

lector dr. Iulian Costache

Florin Caragiu

vineri, 13 ianuarie 2012, ora 17.00

str. Bibescu Vodă nr. 19

Darul fără nume (lui Mihail Eminescu)

Faţa trasă-i un semn tremurat
între măşti surâzătoare cu tălpi de zăpadă.

Ţara cu mădulare risipite pe câmpuri,
sub arbori visători, îşi trage carnea pe oase.

O jucărie te mângâie cu ochii închişi, Mihaile,
când stâncile din aer ţin noaptea pe loc
şi cumpătul inimii. Capul unde să-ţi pleci?

Casă fără uşi e suspinul celui ce moare,
încolţeşte grăuntele de lună. În urne,
roşiatice flori duc trena timpului.

Nu are nume darul. Peste toţi se revarsă,
Ca o durere vindecătoare.

siamezi eram

o frunză se răsuceşte în aer deasupra noastră
pe o frânghie nevăzută ridic acest corp
care a avut parte de cele bune în viaţă
cum nu voi lua şi pe cele rele?

din pântecul tău transparent privesc lumea
în farfuria ta ea apare frumos mărunţită
cu bucăţele împrietenite sub mâna cu degete de copil

pumnul meu strâns e măciulia unui schimbător de viteze
pe care îl tragi încoace şi-ncolo cutreierând oraşul
îmi spui povestea acestor locuri bântuite de vise
şi glasul tău trecând prin imagini naşte bucle de timp