iar ele, ridicând
acest stindard al fiinţei, laudă fulgul ce ţi-o ia înainte
mâna ta lipită de-o alta între inele de apă se clatină
ploaia spală biserica veche
lemnu-i scânceşte la auzul unui cântec rătăcit până aici
faţa plânsă a mamei adânceşte o firidă în ceaţă
tata se îndreaptă de spate
cu zâmbetul unei oboseli ce se stinge
şi aruncă în râu hăt-departe un pumn de zăpadă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu