lui Mihai Eminescu
Cleşti cu jăratic şi-un pâlpâit de glas
desferecă povestea. Puterea dreptăţii-i o umbră
pe tâmpla sprijinită de cer, ca un zid singuratic.
Vântu-i legat de valuri cu funii-mpletite
din părul unui astru. Suflarea unei flori aruncate
îţi inundă chipul. Ce poţi apuca într-o clipire?
Ce duci cu tine din visul ierburilor moi?
Corzile de piatră ale chitarei
le vei întoarce în vuiet? Dumnezeu
preschimbă rictusul într-o muzică liniştită.
Iubirea se sparge în aşchii. Ele cresc
o dată cu trupul cerat, ca o frică
întoarsă asupra ei însăşi, desluşind
în nourii feţei risipirea. Sub pânze de aur
dorm cu ochii pururi deschişi
cei pentru care-i un câştig moartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu