Frumusețea lucrurilor ultime (22)

„Un pas, un măturat, o respirație...” Lucrurile mari, pentru a fi înfăptuite, observă Michael Ende în cartea sa „Momo”, se cer realizate în porții mici, integrând în activitatea solicitantă clipele de odihnă și contemplare, de reîmprospătare a forțelor (refresh!) în chiar miezul unui demers laborios.

Graba de a termina constituie un obstacol real în fața împlinirii lucrurilor importante, pentru că te lipsește de suflu, de răbdarea și perseverența necesare, de satisfacțiile degustării în porții mici ce păstrează intacte, neerodate motivația și vitalitatea pe parcursul unei operații îndelungate și anevoioase.

De aceea e mai bine ca sfârșitul să nu fie anticipat cu o paralizantă aprehensiune, la fel cum nu e bine să privești spre abisul amețitor când te afli pe un traseu de ascensiune montană, ci e preferabil să păstrezi atenția trează asupra detaliului local, de care atârnă în fond viața ta, și să poți strecura la fiecare pas acele esențiale momente de odihnă ce sprijină anduranța, continuitatea unui efort de maximă intensitate și de lungă distanță.  

Făcând astfel, dozând bine efortul, uitând de masivitatea unei operațiuni în favoarea unei concentrări pe realizarea cu bine a etapei de parcurs, desigur fără a pierde din vedere finalitatea mai largă, însă nefăcând din ea o sperietoare, neforțând pripit o rezolvare a problemei dificile, ci pregătind toate condițiile în care devine posibilă o ducere la bun sfârșit a sarcinii de îndeplinit, sfârșitul survine aproape fără să-ți dai seama.

Respirația înseamnă aici odihna activă, dar și rugăciunea, care este respirația duhovnicească a ființei, și care face din muncă un ritual în care pulsează ritmul și bucuria comunicării, susținând acumulările calitative.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (21)

Esența vieții este darul. Dragostea de viață este amplificată de atracția față de chipul ei mai presus de fire, ce îi stimulează din adânc devenirea. Să ajuți o ființă cu adevărat înseamnă să îi faci acel dar care s-o motiveze profund, s-o întărească și s-o impulsioneze lăuntric pentru a răzbi în lupta cu greutățile vieții și adversitățile destinului.

Gestul de dăruire se poate constitui ca o punte ajutătoare pentru depășirea rupturilor și blocajelor pe care le resimte o ființă în economia vieții. Uneori distanța între cădere și ridicare este surmontată prin harul unui mic dar, care poate avea însă o relevanță uriașă, încredințănd prin căldura purtării de grijă că nu ești părăsit, că poți face însoțit următorul pas atunci când puterile exterioare și interioare par ca și paralizate.

Puterea eliberatoare a darului e uimitoare. Faptul că există cineva căruia îi pasă de tine, care sacrifică și investește din timpul și din bunurile lui și din viața lui însăși pentru tine, care, mai mult, e interesat de ceea ce ți se întâmplă și eventual primește cu recunoștință la rândul lui darul tău, sau gândul tău bun, te remontează, te înviorează sufletește, te face să simți că ai pentru ce să mai trăiești,

Darul e ca o teoremă de prelungire a dragostei de viață, avându-și sursa în însuși darul vieții, care înseamnă în sine o capacitate de participare la taina dumnezeiască, cu valențele ei euharistice.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (20)

Rugăciunea este cufundarea (botezul) gândirii în taina intersubiectivității Divine. Prin rugăciune se descoperă motivațiile intersubiective profunde ale rațiunii, consistența ei dialogică. De aceea, prin rugăciune gândirea capătă, în  virtutea empatiei, adâncime și armonie polifonică.

Câștigând în responsivitate, modul de a gândi își pierde caracterul liniar și reductiv, manifestând tendința de cuprindere de jur-împrejur a realității contemplate, de amplificare a sa prin investiții semnificative ce țes imaginea realității cu firul de aur al intersubiectivității.

Rugăciunea realizează imersia gândirii în acel mediu translucid care lasă să apară lumina transcendentală a conștiinței. Întoarcerea feței de la această lumină este reflexul ce ne descentrează spiritual, generând o derivă, un mal de vivre, un simțământ de ratare a țintei ce nu poate fi compensat de nici o satisfacție mundană.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (19)

Punctul de plecare al sfințeniei este restaurarea condiției de filiație de creație, a conștiinței de fiu al lui Dumnezeu. Pentru aceasta omul are nevoie de o depășire prin trezie a inconștienței generate de resorturile reprimării, care exprimă acea “neurotică atitudine ce preferă să treacă cu vederea faptele neplăcute, și riscă fără să ezite un întreg lanț de simptome patologice de dragul unui mic avantaj în prezent” (Carl Gustav Jung).

Trezia ajută astfel la adâncirea motivației în economia devenirii, până la a se liniști pe suprafața conștiinței valurile generate de diversele interese de moment. Aici se descoperă rolul nevoinței duhovnicești, care este tocmai de a dezamorsa fixațiile voinței, sau acele motivații individualiste care frânează și chiar frâng elanul spre comuniune al ființei.

În acest sens, ascultarea duhovnicească este o cale de aflare a iubirii dezinteresate, o cale de ieșire din antagonismul între motivațiile iubirii și motivațiile voinței individualiste.

Lărgind perspectiva asupra raportului dintre sine și alteritate încât să cuprindă și taina chipului lui Dumnezeu, se poate depăși conflictul finalităților,  în direcția unei deprinderi a gestului fundamental de dăruire ce se constituie în orizontul comuniunii, și care exprimă creșterea de la măsura filială a primirii darului dumnezeiesc la măsura manifestării dragostei și a purtării de grijă părintești față de toate făpturile.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (18)

În fiecare punct mort în care pare că drumul nostru se înfundă, există șansa unei separări a apelor, a degajării terenului prin renunțarea la anumite așteptări, prejudecăți sau obișnuințe în favoarea unui câștig la nivelul conștiinței.

Este tocmai punctul în care libertatea se descoperă a fi altceva decât o simplă alegere între diverse posibilități de acțiune și reflecție predeterminate. Ea este mult mai mult decât atât, posibilitatea creării unor noi modalități de acțiune și reflecție, putința de a investi cu sens datele existenței, de a retrasa harta devenirii personale și de a actualiza virtualitățile de împărtășire a făpturii create cu harul și slava lui Dumnezeu.

Despătimirea tonifică libertatea umană, ce se lasă astfel atrasă în fluxul Schimbării la Față, care-i dă consistența unei mișcări stabile motivate de elanul iubirii necondiționate.

Florin Caragiu