Învierii
Domnului îi urmează ca o completare organică Înălțarea cu Trupul la Cer a
Mântuitorului, descoperindu-ni-se în acest chip finalitatea iconică a
existenței: întruparea lui Dumnezeu în lume în însoțire cu întruparea lumii în
Dumnezeu.
Prezența
în absență a lui Hristos Cel înălțat cu trupul la cer este necontenit actualizată
de pogorârea Duhului Sfânt, Cel prin Care chenoza hristică se transformă în
mediu al revelației, al părtășiei la slava divină.
Mărturia
prezenței lui Hristos alături de noi pe cale este dată de însăși memoria
arderii lăuntrice a inimii: Oare, nu
ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia
Scripturile? (Lc. 24, 32).
Cunoașterea
mediată de simțirea înțelegătoare a inimii sub acțiunea harului divin are o
intenționalitate euharistică și o consistență liturgică, asistând la prefacerea
vederii și recunoașterea Celui ce ne grăiește în adâncimile inimii și ale
conștiinței, și Care, odată recunoscut, se face nevăzut pentru a sublinia o
dată în plus remanența lăuntrică a experienței duhovnicești: Şi, când a
stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a
dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de
ei (Lc. 24, 30-31).
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu