Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (6)

Sufletul cărui om e „curat de pată”?, întreabă sfântul Grigorie. Cine nu are rănile îngâmfării, „mâna păcătoasă”, piciorul alergând spre păcat, moleşeala provenită de la ochiul „ieşit din rânduială”, întinarea produsă de auzul „neţinut în frâu” sau de atracţia gustului, inima împinsă spre „mişcări deşarte”? (p. 448). De aceea, este îndreptăţită cererea de iertare a păcatelor, cu încredinţarea că Dumnezeu este iubitor de oameni sau conştiinţa că „împărtăşirea milei e lucru bun” şi, de asemeni, cu întărirea prin fapte a judecăţii „ce o are despre ceea ce este bun” (p. 449). Cu alte cuvinte, cel ce cere iertarea se cuvine să ierte el însuşi, cel ce cere milostenie se cade să o ofere la rândul său, cel ce doreşte să nu primească sentinţa de osândă trebuie să nu osândească el însuşi pe aproapele său în nici un fel, cel ce imploră ştergerea de către Dumnezeu a datoriilor trebuie să ierte şi el pe datornicii săi (Idem). Pe de o parte, împărtăşirea în comun a naturii umane face ca răul făcut aproapelui să fie, în fond, un rău pe care mi-l fac mie însumi, pe de alta, faptul că omul e creat după chipul lui Dumnezeu face ca răul făcut aproapelui să fie şi o necinstire adusă icoanei vii a lui Dumnezeu. Avem nevoie, în fapt, de a menţine în noi vie o sensibilitate în care comunică şi se întrepătrund relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu aproapele. Sfântul Grigorie aminteşte aici pilda scripturală cu datornicul nemilostiv, în care cel căruia i se iertase o datorie de 10 000 de talanţi, după eliberarea sa, pentru o sumă infinit mai mică ce i se datora, îl asuprea cu cruzime pe aproapele său. Înţelegem de aici diferenţa uriaşă între ceea ce datorăm noi lui Dumnezeu, întreaga noastră viaţă şi iertarea nenumăratelor greşeli pe care le-am săvârşit, şi tot ce ne-ar putea datora aproapele, pe care – după o atât de mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi – suntem datori să îl iertăm.
Împărţirea între stăpânitori şi supuşi nu aparţine firii umane, atrage atenţia sfântul Grigorie, ci faptului că „dorinţa de stăpânire a rupt firea omenească în cea robită şi cea stăpânitoare”; omul e împodobit de Dumnezeu cu „stăpânirea de sine”; chiar dacă cineva îţi este supus „prin obicei şi lege, este egal cu tine prin cinstea firii” (p. 450). Şi chiar dacă ne-a nesocotit vreunul din cei rânduiţi sub noi, dacă ne amintim de darul lui Dumnezeu prin care ne-a făcut părtaşi minunilor existenţei, ne-a dat harul înţelegerii, simţirea cunoscătoare, ştiinţa deosebirii binelui şi răului, şi de faptul că am nesocotit glasul conştiinţei şi mărturia lui Dumnezeu, prin păcatele noastre, se cuvine să trecem cu vederea greşelile faţă de noi ale aproapelui. Aşadar, cererea de milă şi iertare către Dumnezeu se cuvine a fi susţinută de însăşi viaţa noastră, prin cuvintele: „Şi noi am iertat datornicilor noştri” (p. 451).
Tâlcuind în continuare înţelesul cuvintelor „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”, sfântul Grigorie arată că „dacă cel ce nu intră în ispită este numaidecât în afară de cel viclean, şi cel ajuns în ispită se află numaidecât în cel viclean, ispita şi cel viclean sunt una, după înţelesul lor” (p. 452). După cuvântul Scripturii, „întreaga lume zace în cel rău (viclean)” şi de aceea „cel ce voieşte să fie în afara celui viclean trebuie să se despartă de lume”, cu alte cuvinte, de „lucrurile lumeşti” în care „se află prilejurile ispitelor”, sau de căutarea „cu lăcomie la momeală” (Idem.). Pentru aceasta, cerem să vină asupra noastră harul lui Hristos, ca să ne izbăvească de cel viclean, „stăpânitorul lumii acesteia”, care urmăreşte să prindă în cursele ispitelor sufletul nostru.


Florin Caragiu

(va apărea în revista "Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (5)

Cuvântul V

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean!”

Cum „nimeni nu poate ierta păcatele decât singur Dumnezeu” (Lc. 5, 21), a-i ierta pe cei ce ne greşesc ne conferă o asemănare cu trăsăturile firii dumnezeieşti. Prin aceasta Cuvântul ne învaţă – după cum remarcă sfântul Grigorie – „ca mai întâi să dobândim îndrăznirea prin fapte şi apoi să cerem iertarea păcatelor de mai înainte”, astfel încât „prin libera voinţă” să ne asemănăm celui binefăcător, drept, iertător, iubitor de oameni, blând, îngăduitor, dăruitor de bunătăţi, împărţitor de milă etc.; „cel ce păstrează supărare pe cel ce i-a greşit s-a rupt, prin felul său de purtare, din legătura cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (p. 442).
Prin iertarea aproapelui, omul îşi poate da sieşi „sentinţa mântuitoare (...) întărită prin judecata dumnezeiască”, după cum neiertarea lui se face o sentinţă împotriva sa; prin iertarea celor ce ne greşesc se recâştigă îndrăzneala cea bună, ce „se află în libertatea sufletului şi a fost de la început sădită în fire” (p. 443). Este afirmată aici o reciprocitate între legătura noastră cu Dumnezeu şi cea cu aproapele. Suntem întăriţi în această dispoziţie iertătoare atunci când contemplăm covârşitoarea mărime a bunătăţii şi milostivirii dumnezeieşti în contrast cu „păcatele omeneşti faţă de Dumnezeu” (p. 445).
Despărţirea de Creator şi „întoarcerea feţei” de la frumuseţea lui Dumnezeu spre „urâciunea păcatului” l-a „rostogolit” pe om spre vrăjmaşul său. „Libertatea stăpânirii de sine” a fost înlocuită cu „robia” sau „chinul tiranizării de către puterea cea stricătoare”, care a afectat pecetea întipărită în fiinţa noastră de către Dumnezeu. Viaţa omului plecat de la „masa părintească” s-a amestecat cu patimile şi a risipit darul dumnezeiesc, ca în pilda fiului risipitor (pp. 445-446).
Sfântul Grigorie desprinde din învăţătura rugăciunii „să nu se încreadă cineva, în cererea îndreptată către Dumnezeu, în conştiinţa lui curată, chiar dacă s-ar fi despărţit, cât de mult, de greşelile sale”, ca şi cum n-ar fi „îndatorat prin cu nimic de pe urma vreunui păcat” şi nevoia de a cere iertare o au numai cei ce şi-au „întinat conştiinţa sufletului prin vreo greşeală” (p. 446).
Această atitudine e caracterizată de fariseim, o dată ce Sfânta Scriptură afirmă că „nu e cu putinţă să se afle vreun om care să trăiască fără de păcat, nici măcar o singură zi” (Iov 14, 5); nu spre „faptele sale bune” trebuie să privească omul, ci la înstrăinarea sa de raiul sădit de Dumnezeu „în Eden, la Răsărit”, la părtăşia sa cu „greşelile de obşte ale firii omeneşti”, la purtarea „hainelor de piele” ale „desfătărilor, slăvirilor, cinstirilor trecătoare”, ale „mulţumirilor de o clipă ale trupului”, în locul „veşmintelor dumnezeieşti”(pp. 446-447).
Câtă vreme suntem asemenea fiului ce şi-a risipit viaţa în plăceri, departe de casa părintească, fiind părtaşi la firea lui Adam şi la cădere, se cuvine a spune: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (p. 447). Dacă, după apostolul Pavel, „în Adam toţi mor” (I Cor., 15, 22), cuvântul pocăinţei cuprins în cererea de iertare cheamă mântuirea de la Domnul prin har.
În ce priveşte mărturia conştiinţei cu privire la propria viaţă, „împărţită în cea a trupului care se bucură prin simţuri, şi în cea a sufletului, arătată în lucrarea cugetării şi în mişcarea voii libere”, arată sfântul Grigorie, „cine e atât de înalt şi de mare cu înţelegerea, ca să se afle afară de întinăciunea păcatului?”; sau cine n-a cunoscut alunecările spre poftă şi intrarea morţii prin ferestrele simţurilor? (Ier. 9, 21) (pp. 447-448).
Cât despre „păcatele cu sufletul şi cu voia liberă”, ni se aminteşte cuvântul Scripturii că „din lăuntru pornesc cugetările viclene” sau „mişcările deşarte” ale inimii, astfel încât „în suflet şi în trup, în gânduri, în simţiri, în mişcările cu voia, în cele ce se lucrează în trup” se văd urmele „întinăciunii”, care este „plăcerea potrivnică curăţiei sufletului” (p. 448).

Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (4)

Cuvântul IV

„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ! Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi!”

Tâlcuind cuvântul „Fie voia Ta”, sfântul Grigorie face apel la o teorie medicală care spune că „abaterea vreuneia din stihiile din noi de la măsura ei cumpătată e începutul şi pricina naşterii unei patimi”, iar „readucerea celor mişcate în chip greşit la lucrarea lor cea după fire aduce vindecarea pricinii bolii” (Ibid., p. 431). În starea de sănătate, mişcările omului sufletesc erau amestecate „într-un chip cumpănit prin raţiunea virtuţii” (pp. 431-432). Însă din pricina despărţirii de voia dumnezeiască şi din mişcarea neînfrânată, „fără măsură, a poftei spre cele ce nu se cuvin (…) s-a născut în fire păcatul, ca boala cea spre moarte” (Ibid., p. 432). Însă Doctorul sufletelor „ne readuce la sănătatea sufletească”, care este „buna mireasmă a voii dumnezeieşti”, intrând în viaţa noastră şi „înlăturând prin gândurile rugăciunii pricina făcătoare de moarte” (Ibid.). Cuvintele de mai sus ale rugăciunii sunt „tămăduire bolii ivite în suflet”, căci „voia lui Dumnezeu e mântuirea oamenilor” (Ibid.).
A cere să se facă în mine voia lui Dumnezeu – atrage atenţia sfântul Grigorie – înseamnă a mărturisi că în afara acestei voi viaţa mea e supusă voii vrăjmaşului şi în „mişcarea ei cea rea şi necuvenită” curge spre pieire (pp. 432-433). Prin unirea cu voia dumnezeiască se recâştigă măsura sănătăţii sufleteşti, pentru că „neprihănirea va stinge pornirea desfrânată şi pătimaşă a cugetării; smerita cugetare va mistui îngâmfarea; modestia va tămădui boala mândriei; bunătatea iubirii (sau „simţirea iubitoare”) va alunga din suflet o listă lungă de rele potrivnice”, precum „ura, pizma, mânia, mişcarea furioasă, iuţimea, uneltirea, făţărnicia, pomenirea faptelor care ne-au supărat, dorinţa de răzbunare, fierberea sângelui din jurul inimii, ochiul duşmănos”; de asemeni, lucrarea voii lui Dumnezeu înlătură „slujirea îndreptată spre idoli” şi nebunia iubirii de arginţi (p. 433).
Întoarcerea spre bine nu se săvârşeşte cu aceeaşi uşurinţă precum căderea în boală, care slăbeşte firea, lipsind-o de „putere în mişcarea spre bine”; dacă răul se împlineşte ca de la sine, prin voia noastră, „când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu, care duce dorinţa noastră la faptă” (pp. 433-434). Împlinirea voii lui Dumnezeu celei neprihănite, care îmbrăţişează „dreptatea, credincioşia, înstrăinarea de patimi” şi „toate virtuţile”, se împlineşte „prin puterea lui Dumnezeu” (p. 434).
Înaintând spre înţelesul cuvintelor „precum în cer, aşa şi pe pământ”, sfântul Grigorie aminteşte că Dumnezeu a împărţit zidirea raţională, cugetătoare, în firea îngerească, netrupească, şi cea omenească, întrupată, făcând însă, prin iconomia sa, ca „nici partea de jos să nu rămână nepărtaşă la înălţimile cereşti, nici cerul îndeobşte să nu fie nepărtaş la cele de pe pământ” (Ibid.). „Dorinţa de frumos şi bine” este „unită fiinţial cu fiecare fire”, de asemeni sunt sădire în ele „stăpânirea de sine şi libertatea de orice silă”, ca „ceea ce a fost cinstit cu raţiune şi cu cugetare să se chivernisească printr-o liberă alegere (autonomă)” (p. 435).
Viaţa puterilor cereşti este „nepătimaşă şi nepătată”, „curată de orice rău” şi „întărită în voia cea bună a lui Dumnezeu”. Cuvintele rugăciunii cer, aşadar, ca viaţa noastră cea căzută de la împărtăşirea de bunătăţi şi din voia dumnezeiască să fie curăţită de rău, „prin ceea ce voieşte Dumnezeu să se împlinească în noi în chip neîmpiedicat, după asemănarea vieţuirii cereşti” (p. 436). Însă cum este cu putinţă ca vieţuirea în trup, cu grijile ei, „să dobândească curăţia aflătoare în Puterile netrupeşti?”, întreabă sfântul Grigorie. „Să cerem pâinea pentru ziua de faţă”, explică el, înseamnă „să măsurăm îndestularea cu puţin şi cumpătarea cu netrebuinţa după fire de cele multe, în înţelesul nepătimirii” (Ibid.). Slujind firii şi nelăsându-se „tras de grijile deşarte”, omul „imită lipsa de trebuinţă” a îngerilor „prin îndestularea sa cu puţin”, cu „cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti” (pp. 436-437). Nu-i cere lui Dumnezeu nimic din cele „prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos”, din cele ale „risipirii prin pofte în jurul celor deşarte”, sau din cele ce „pricinuiesc simţirii doar o plăcere ce se stinge repede şi nu lasă nici o urmă”, ci „pâinea pentru trebuinţa vieţii”, trebuinţa cu care „te-a făcut firea dator trupului”, născocirile desfătării fiind „neghina ce s-a semănat de duşman lângă grâu” (p. 437).
Sfântul Grigorie tâlcuieşte imaginea şarpelui, înfăţişat drept pricină a căderii, „chip al plăcerii prin gustare”; ni se spune că dacă acesta intră cu capul într-o deschizătură, alunecă înăuntru cu uşurinţă, însă a-l scoate de acolo e anevoios, „solzii cozii împotrivindu-se celor ce îl trag cu de-a sila” (p. 438). Sfântul Grigorie desprinde de aici înţelesul că şarpele e patima plăcerii, solzii sunt „prilejurile sau chipurile de multe feluri ale plăcerilor”, capul şarpelui e „prima momeală a răului”, deschizăturile sunt simţurile prin care intră în adâncul sufletului. Pofta ieşită „în afara hotarului celor de trebuinţă” duce spre agonisirea de tot felul de lucruri, spre lăcomie, iubire de arginţi şi desfrâu (Ιbid). Însă pâinea cea de toate zilele, dobândită de omul „stăpân peste dorinţa sa” din „osteneli drepte”, îndulcită de „buna conştiinţă”, e „spicul păcii, neamestecat cu seminţele neghinei” (p. 439).
Cuvântul „astăzi” îndreaptă atenţia spre ziua mântuirii, care este cea de faţă, şi la prezentul etern al veşniciei pe care îl prefigurează, spre încrederea cuvenită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pe mai departe (p. 440).
În fapt, preocuparea de cele deşarte şi sprijinirea nădejdii pe cele nestatornice „nu poate ţine viaţa aceasta şi nu o are” nici pe cea a „fericirii nădăjduite” (p. 441). În înţelesul cuvântului „pâine” se cuprinde toată „trebuinţa trupească” ce revine zilei de azi, cei ce se roagă având să privească în chip deosebit „spre ceea ce e veşnic şi fără sfârşit”, ca spre „ceea ce e mai mare şi de primă trebuinţă”: „Căutaţi Împărăţia şi dreptatea şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33; Lc. 12, 31) (Ibid.).

Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (3)

Cuvântul III

„Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta!”

Sfântul Grigorie face din nou o comparaţie între Legea veche şi Legea nouă în ce priveşte intrarea în „locul nepătruns” spre a aduce rugăciune lui Dumnezeu, după pregătirile necesare. Acolo numai unul singur a fost condus la convorbirea cu Dumnezeu, aici vrednicia aceasta este hărăzită fiecăruia, deopotrivă, fiind îmbiaţi toţi cei ce voiesc cu „harul cel de obşte al curăţiei”; în loc de veşmântul preoţesc croit din felurite materiale, culori şi lucrări de ţesătură, avem „haina înflorită a harurilor virtuţilor”; în loc de podoaba de aur a pieptului, „conştiinţa nepătată şi curată care e adevărata frumuseţe a inimii”; razele pietrelor preţioase ce împodobesc mitra sunt acum strălucirile sfintelor porunci; podoaba picioarelor devine „haina neprihănirii”, „rodiile şi clopoţeii” sunt „găteala ascunsă a nădejdii în cele viitoare, acoperită sub o viaţă aspră”, respectiv „cuvântul bine răsunător al credinţei”, acestea fiind atârnate de „ciucurii vieţii” ca „înfăţişările văzute ale vieţii virtuoase”; „locul nepătruns” este în Legea nouă „cămara ascunsă a inimii”, iar capul nu mai este împodobit cu „litere din aur” ci cu „cuget ceresc” şi, în loc de mir, cu „mireasma ce se revarsă, prin virtuţi, din lăuntrul sufletului”; ca „dar de jertfă sfinţită” se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu, „omorându-şi cugetul trupului prin sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”; şi, în taina inimii, „şi-L face îndurător pe Dumnezeu, sfinţindu-se pe sine însuşi printr-o astfel de jertfă şi înfăţişând trupul său jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1)” (pp. 423-424). Acesta este cel ce s-a pregătit pe sine să cuteze să numească cu îndrăznire Tată pe Dumnezeu” (p. 425).
Se ridică întrebarea dacă celui ce stăruieşte în pocăinţă, sau cheamă pe Dumnezeu spre a-l izbăvi de patimi şi de duhurile rele, ce-l încercuiesc cu războirile lor, nu i-ar fi mai potrivită o cerere de ajutor către Cel Atotputernic, după modelul unor rugăciuni ale proorocului David. De asemeni, ar putea oare să nu fie sfânt numele lui Dumnezeu, dacă n-aş spune eu aceasta? Sau în ce sens să vină împărăţia lui Dumnezeu, Care îmbrăţişează toată zidirea pământească şi cerească, faţă de Care nimic nu e străin? Cu alte cuvinte, cum să înţelegem cuvintele rugăciunii, când ştim că sfinţenia şi puterea lui Dumnezeu sunt veşnice şi desăvârşite şi acoperă toate cele create? (pp. 425-426).
În primul rând, cugetă sfântul Grigorie, ne ducem cu gândul la faptul că firea omenească „nu poate ajunge la nici un bine din cele năzuite, dacă nu e pricinuit în noi de ajutorul dumnezeiesc”, cel mai mare bine fiind „să se slăvească în viaţa mea numele lui Dumnezeu” (p. 426). Spre „viaţa celor ce primesc cuvântul credinţei” – ni se spune – privesc „cei ce încă n-au crezut”, şi dacă „viaţa lor se împotriveşte numelui” [lui Dumnezeu] (prin lăcomie, beţii, desfrâuri etc.), acesta din urmă este hulit de necredincioşi, care „nu văd vina în voia liberă a celor ce se folosesc rău de viaţă, ci în taina credinţei care ar învăţa, chipurile, să se facă acestea” (ibid.). De aceea Domnul spune, în Scriptură: „Vai celor pentru care se huleşte numele Meu printre neamuri” (Is. 52, 5). „Cererea de căpetenie a rugăciunii” este, aşadar, „să nu se hulească prin viaţa noastră numele lui Dumnezeu”, ci să se „sfinţească” prin ea. Să se slăvească, adică, de către cei ce privesc la viaţa curăţită de petele păcatului şi strălucind în virtuţi, nemoleşită de plăcerile trupeşti, „despărţită de desfătare şi moliciune şi găunoşenie îngâmfată, împărtăşindu-se de ale vieţii atâta cât e nevoie, atingând pământul cu vârful piciorului”, fără a se îneca în bucuriile plăcerii, fără a cădea pradă amăgirii venite prin simţuri, întrecându-se cu îngerii netrupeşti şi „socotind ca unica bogăţie dobândirea virtuţii ca unica însuşire a neamului bun înrudirea cu Dumnezeu, ca unica vrednicie şi stăpânire, stăpânirea de sine şi nerobirea de către patimile omeneşti”, grăbindu-se să ajungă la „limanul odihnei”... (pp. 426-427).
Înţelesul cuvintelor „Sfinţească-se numele Tău” este: „Să fiu, prin împreuna-lucrare a ajutorului Tău, fără pată, drept, cinstitor de Dumnezeu, străin de tot lucrul rău, grăind adevărul, lucrând dreptatea, umblând întru dreptate, strălucind întru neprihănire, împodobit cu nestricăciunea, înfrumuseţat cu înţelepciunea şi cuminţenia”, cugetând la cele dumnezeieşti mai presus de toate, şi altele asemenea care se fac omului „mărturia ce o dă virtutea din el puterii dumnezeieşti” (p. 427).
În ce priveşte cererea de a veni Împărăţia lui Dumnezeu – „Cel ce este Împăratul tuturor” – se cuvine să înţelegem că, după căderea omului, ajungând „robi morţii prin atacurile patimilor, ca prin nişte călăi sau vrăjmaşi ce ne războiesc, cu dreptate ne rugăm să vină stăpânirea lui Dumnezeu la noi” spre a ne izbăvi de stricăciune; aceasta este singura „stăpânire şi putere adevărată, cea mai presus de toate”, căreia nu i s-a dat din altă parte, „prin vreo silă”, împărăţia şi „nu ţine sub stăpânire pe cei supuşi prin vreo tiranie, prin frică şi dintr-o nevoie impusă acestora”, ci prin libertatea, ce alege binele, a dragostei şi virtuţii (p. 428). Cer, aşadar, „prin puterea lui Dumnezeu”, să mă izbăvesc de stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului (..) să nu mai mai fiu sub tirania celui ce mă războieşte (…) să se mute în nefiinţă patimile ce mă mă stăpânesc şi împărăţesc acum peste mine”; întunericul şi boala şi moartea generate de păcat să fie risipite de venirea şi împărăţirea în noi a luminii, nepătimirii şi harului Vieţii dumnezeieşti (ibid.). Cer ca puterea vrăjmaşului nevăzut asupra mea să fie surpată, o dată cu toate cursele şi ispitirile lui, şi să vină Duhul Sfânt peste mine să mă curăţească, aşa încât să înceteze războiul între trup şi suflet, scindarea tragică a fiinţei umane despărţite de Dumnezeu (p. 429). Însuşi Duhul Sfânt, este, după apostolul Matei, Împărăţia. El vine să ne curăţească, să ne mângâie, să ne sfinţească, să ne ierte păcatele, ca Unul ce e Dumnezeu prin fire (pp. 429-430). Curăţirea păcatelor este săvârşită, la fel, de către Fiul cel Unul-Născut. Lucrarea Sa comună cu a Duhului, lipsa oricărei deosebiri între Fiul şi Duhul Sfânt în putere şi lucrare adevereşte că au aceeaşi fire dumnezeiască; iar prin numirea de Fiu şi Tată se arată unitatea lor după fiinţă, aşa încât mărturisim că „firea Sfintei Treimi e una, fără să se confunde ceea ce se vede propriu şi deosebit la fiecare dintre Ei şi fără să se schimbe între ele însuşirile prin care se deosebesc” (p. 430).
Amintind cuvintele lui David: „Vino şi ne mântuieşte pe noi”, sfântul Grigorie arată că „a veni înseamnă a mântui” şi nu un semn de micşorare a vredniciei Duhului Sfânt. Celor ce se ridică împotriva Sfintei Treimi, spunând că numai Dumnezeu iartă păcatele, Scriptura le răspunde că „Tatăl iartă păcatele, iar Fiul ridică păcatul lumii şi Duhul Sfânt curăţeşte întinăciunea păcatului”, prin urmare păcatul este iertat de Însuşi Dumnezeu cel în Treime închinat şi slăvit (p. 431).
Urmând cuvântul Scripturii: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (In. 17, 19), se poate spune că numele lui Dumnezeu trimite la Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Şi, astfel, cuvintele „Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta!” cuprind chemarea adresată Sfintei Treimi spre a veni să ne mântuiască pe noi.

Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (2)

Cuvântul II

„Tatăl nostru care eşti în ceruri”

Comentând adresarea către Tatăl de la începutul Rugăciunii Domneşti, Sfântul Grigorie de Nyssa face o paralelă între lucrarea proorocului Moise, care a adus poporul la „cunoaşterea tainică de pe munte” şi cea a Domnului nostru Iisus Hristos, care „ne-a adus pe noi la harul dumnezeiesc” (p. 414). Pentru a putea primi arătarea puterii dumnezeieşti, Moise a trebuit „să se curăţească prin ferirea de împreunare trupească şi prin stropire”, făcându-se de asemeni „mijlocitor al voii dumnezeieşti” pentru poporul care „nu era în stare să se apropie de Dumnezeu”; Mântuitorul Hristos „în loc de munte îi urcă pe oameni la cerul însuşi, deschizându-le păşirea în el prin virtute; apoi îi face nu numai văzători ai puterii dumnezeieşti, ci şi părtaşi ai ei, ducându-i în oarecare chip pe cei ce se apropie la înrudirea cu firea dumnezeiască” (ibid.). Slava dumnezeiască nu o mai ascunde sub negură, ci, luminând-o cu „lucirea de departe văzută a învăţăturii”, o face să se vadă în „seninul strălucitor al celor curaţi cu inima” (p. 415). Stropirea are acum ca sursă izvoare lăuntrice, precum lacrimile de pocăinţă şi conştiinţa curată a inimii, cerându-se curăţirea „de orice pată a împreunării legiuite de pe urma nunţii”, ba chiar de orice simţire care şi-a pierdut orientarea spre Dumnezeu şi transparenţa faţă de Har, şi a căzut sub instincte şi patimi (ibid.). Prin Hristos se dă la o parte vălul literei şi apare „înţelesul urcuşului la Dumnezeu, înfăptuit printr-o înaltă vieţuire” (ibid.).
Sfântul Grigorie remarcă faptul că atunci când Domnul spune „Când vă rugaţi...”, socoteşte împlinită o făgăduinţă ce premerge „harului rodirii”, subînţelegându-se că apropierea prin rugăciune de Dumnezeu e precedată sau pregătită de o „făgăduinţă plină de mulţumire a unei dăruiri” (pp. 415-416). Minunea cuprinsă în cuvintele „Tatăl nostru care eşti în ceruri” îl face pe autor să exclame împreună cu psalmistul: „Cine îmi va da mie aripi de porumbel?” (Ps. 54, 7). Căci înălţimea măreţiei acestor cuvinte cere aripi de înţelegere care să poată zbura mai presus de toate cele pământeşti şi cereşti, în afară de toate cele schimbătoare, spre a ajunge la firea neschimbată, care, „întemeiată în sine, le conduce şi le poartă pe toate câte sunt în fiinţă, pe toate câte atârnă de voia negrăită a înţelepciunii dumnezeieşti”; şi, ajungând la o stare „neschimbată şi neclintită a sufletului”, să-şi facă „familiar, prin alegerea voinţei” pe Dumnezeu, chemându-l prin cea mai intimă numire: „Tată” (pp. 416-417).
Călăuzit fiind spre cunoaşterea, din Sfânta Scriptură şi din propria cugetare, a bunătăţii, sfinţeniei, bucuriei, puterii, slavei, curăţiei, veşniciei dumnezeieşti, care se judecă în jurul firii dumnezeieşti celei mai presus de înţelegere, de ce îndrăzneală şi conştiinţă are nevoie o făptură creată ca să-L numească pe Dumnezeu „Tată”! (p. 417). Doar părtăşia la cele dumnezeieşti, vederea acestor bunătăţi şi în sine poate da omului această îndrăzneală, căci Dumnezeu Cel bun prin fiinţă şi cugetat ca aflându-se în tot binele nu este Tată al faptei rele, al vieţii întinate, al celor care „se află stăpâniţi de vreun rău” (pp. 417-418).
Cei ce au nevoie de curăţie, după îndemnul conştiinţei, ar necinsti cuvântul de „Tată” dacă i l-ar adresa lui Dumnezeu, căci pe Cel ce este „cauza existenţei sale” l-ar face cauză a ticăloşiei sale, începător şi pricinuitor al răutăţilor din sine, o dată ce „lumina nu are nici o părtăşie cu întunericul” (II Cor. 6, 14) şi „nu poate pomul bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Cei ce se îndulcesc cu păcatul sunt în realitate fii ai „tatălui minciunii”, „fii ai „pierzării” sau „fii ai mâniei”, ca unii despărţiţi de Adevăr, şi dacă rostesc întru necurăţia şi falsitatea inimii cuvintele rugăciunii, atenţionează sfântul Grigorie, „să ştie că nu cheamă Tată pe Cel din cer, ci pe cel din iad” (p. 418).
Învăţându-ne să numim pe Dumnezeu Tată, Hristos ne cere „să adeverim prin viaţă înrudirea noastră cu el”. Suntem chemaţi, aşadar, să devenim prin „conştiinţa luminată (...) fii ai luminii”, prin întărirea „din tăria dumnezeiască, fii ai puterii”, ca să ni se înalţe conştiinţa, în urma pregătirii şi nevoinţei duhovniceşti, până la măsura de a cuteza să I ne adresăm lui Dumnezeu cu numirea de Tată (pp. 418-419).
Chipul firii dumnezeieşti, lipsit de orice pată sau stricăciune, se cuvine să-şi recunoască trăsăturile în cel ce-I spune lui Dumnezeu „Tată”, căci, în caz contrar, cel ce se roagă săvârşeşte o necuviinţă faţă de numele Său neprihănit. Cu alte cuvinte, lipsa părtăşiei şi înrudirii cu Dumnezeu a celui ce persistă în robia păcatului îl dezbracă pe acela de cinstea filială şi-l pune în faţa cuvântului Mântuitorului: „Iar pe voi nu vă ştiu de unde sunteţi” (p. 419).
Rugăciunea „Tatăl nostru” se cuvine a fi săvârşită „cu faţa spre Dumnezeu”, adică de pe calea curăţirii de patimi şi a apropierii de El „printr-o viaţă unită cu virtutea”. În plus, cuvintele Tatăl nostru care eşti în ceruri – remarcă sfântul Grigorie – „ne aduc aminte de patria din care am fost scoşi şi de înălţimea din care am căzut” (p. 420). Întoarcerea şi apropierea fiului risipitor de casa Tatălui său nu ar fi fost posibile fără o simţire intensă a stării în care ajunsese şi fără venirea sa în fire însufleţită de căinţă. Cuvintele fiului risipitor: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta” cuprind mărturisirea că patria sa este cerul, pe care l-a părăsit prin păcat. Numai astfel poate alerga spre Tatăl şi „îi poate cuprinde grumazul şi îl poate săruta”. Prin grumaz putem înţelege „jugul cuvântului pus prin gură, adică prin predania evenghelică, asupra omului”. Fiul întors la Tatăl este înveşmântat din nou în haina „de care fusese dezbrăcat prin neascultare”, primeşte inelul, cu alte cuvinte „chipul sculptat sub formă de cunună” şi de asemeni încălţări spre a fi ferit de muşcătura şarpelui.
Învăţând pe om să cheme pe Tatăl din ceruri, Mântuitorul trezeşte în sufletul lui memoria originilor, îi aminteşte de patria cerească, stimulând o „dorinţă mai puternică a celor bune” şi punându-l pe calea despătimirii, a „urcării firii omeneşti spre cer” (ibid.). Aceasta înseamnă câştigarea asemănării cu Dumnezeu, manifestată prin dreptate, evlavie, bunătate şi cele asemenea (p. 421).
Sfântul Grigorie observă că „distanţa între Dumnezeu şi firea omenească nu e de spaţiu, ca să avem nevoie de vreo maşină sau de vreo dibăcie” pentru a muta trupul din condiţia sa greoaie, căzută, la cele duhovniceşti (ibid.). Cum Dumnezeu este Cel ce voieşte întotdeauna mântuirea sufletului, vedem cum „virtutea, despărţindu-se în chip duhovnicesc de rău, nu depinde decât de libera hotărâre a omului să ajungă în starea spre care înclină prin dorinţă”; astfel, „poţi să fii îndată în cer, dacă ai primit pe Dumnezeu prin cugetare”, prin alipirea de El (ibid.).
După ce a prevenit asupra primejdiei unei îndrăzneli necuvioase, Sfântul Grigorie ne fereşte şi de deznădejde, arătând posibilitatea deschiderii neîntârziate a accesului la condiţia filială, în urma schimbării minţii (metanoia) spre primirea (voii) lui Dumnezeu. În fapt, „rugăciunea celui viclean, până ce se află vicleşugul în el, este o chemare a diavolului”, iar „glasul celui ce s-a despărţit de viclenie şi vieţuieşte în bunătate va chema pe Tatăl cel bun” (p. 422).
Este cuprinsă în cuvintele rugăciunii şi porunca de a înainta pe drumul desăvârşirii prin „asemănarea cu Dumnezeu”, căci în altă parte Hristos spune: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Primirea lui Hristos dă oamenilor „putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1, 12), desăvârşirea în bine fiind, dimpotrivă, împiedicată de „pecetea celui rău”, ale cărei însuşiri sunt: „pizma, ura, defăimarea, mândria, lăcomia, pofta pătimaşă, bolile slavei deşarte” şi altele ca acestea (pp. 421-422).
Rugăciunii adresate Tatălui trebuie să-i premeargă o cercetare de sine duhovnicească, o „mutare a inimii” spre cele dumnezeieşti, căci – aminteşte sfântul Grigorie – „unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (p. 422). Pentru a se bucura de intimitatea cu Tatăl pe care o presupun cuvintele rugăciunii, se cuvine ca inima omului să nu mai primească nimic din ceea ce întinează frumuseţea chipului dumnezeiesc (ibid.).


Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (1)

Cuvântul I

În scrierea „Despre Rugăciunea Domnească” (în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I-a, Colecţia P.S.B. 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, ed. I.B.M. al B.O.R., 1982) sfântul Grigorie de Nyssa extrage din cuvântul dumnezeiesc cunoştinţa despre rugăciune. Aceasta este arătată de Domnul „prin înseşi cuvintele rugăciunii”, astfel încât urgenţa de a ne ruga primează asupra învăţăturii cu privire la rugăciune şi la modul cuvenit de a o săvârşi, autorul observând că mulţi au părăsit „acest lucru sfânt şi dumnezeiesc” (p. 403).
Mai exact, stăruinţa în rugăciune, după cuvântul Apostolului (Rom. 12, 11), ne face receptiv auzul spre glasul dumnezeiesc, „care ne înfăţişează felul cum trebuie să aducem lui Dumnezeu cererea noastră” (p. 403). Foarte mulţi oameni „se lasă furaţi de ceasul rugăciunii prin lucrurile râvnite”, ocupaţi cu lucrul de zi cu zi uită de lucrarea rugăciunii, trecând cu vederea, ca pe un lucru „fără folos şi netrebuincios” ajutorul dumnezeiesc (pp. 403-404). Uită de Cel ce a dat mâinile spre a lucra şi cuvântul spre a grăi, alungând prin excesul preocupării de cele lumeşti îndeletnicirea sufletului cu „cele mai mari şi cereşti”.
Uitarea de Dumnezeu, urmată de depăşirea trebuinţelor, goana după acumulare şi, în mod consecvent, intrarea într-un raport antagonist cu aproapele şi cu natura, raport manifestat prin tendinţe agresive şi dominatoare, favorizează împletirea păcatului „în toate sârguinţele omeneşti”. Lăcomia slujitoare la idoli, râvnirea bunurilor aproapelui, certurile, „mâniile, pornirile spre rău şi năpustirile spre ucidere şi spre vărsare de sânge”, vicleşugul nedreptăţii şi multe altele au ca pricină – ni se spune – faptul că „oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc” (pp. 404-405).
Aşadar, „dacă s-ar pune rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Căci sădindu-se pomenirea lui Dumnezeu în inimă, sfaturile vrăjmaşului ar rămâne nelucrătoare”, pentru că dreptatea (sau judecata dreaptă, după pr. Stăniloae, n. 3) ar mijloci între oameni, oprind împotrivirile şi nelăsându-i să se abată, în drumul lor, spre păcat (p. 405).
Despărţirea de Dumnezeu, în schimb, care vine prin preocuparea de cele râvnite în mod egoist şi lipsirea de unirea cu El prin rugăciune, îl predă pe om lucrării potrivnice lui Dumnezeu. În rugăciune devine vie conştiinţa chipului Dumnezeiesc – a cărui pecete o purtăm în adâncul fiinţei –, conştiinţa menirii de a răspunde Cuvântului creator şi a liturghisi lucrarea Lui în viaţa noastră. Sfântul Grigorie dă, în cele ce urmează, o multitudine de numiri rugăciunii, după roadele ei: „Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curăţirea de pomenirea răului, dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei, dreapta cârmuire a cetăţii, puterea împărăţiei, biruinţa în război, asigurarea păcii, împăcarea celor dezbinaţi, stăruinţa în împăcare. Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce veghează, rodnicia plugarilor, izbăvirea celor ce călătoresc pe mare. Rugăciunea este apărătoarea celor duşi la judecată, uşurarea celor legaţi, odihna celor ce dorm, mângâierea celor întristaţi, veselia celor ce se bucură, mângâierea celor ce plâng, cununa celor ce se căsătoresc, sărbătorirea zilei de naştere, însoţitoarea celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, vederea celor nevăzute, dobândirea celor dorite, împreună cinstirea cu îngerii, înaintarea în cele bune, risipirea relelor, îndreptarea păcătoşilor, bucuria de cele de faţă, arătarea celor viitoare”; rugăciunea e casă a fiinţei, înviere din morţi, răcorire a văpăii, sabie nevăzută, mulţumire pentru Darul dumnezeiesc (pp. 405-406). Binefacerea lui Dumnezeu, observă sfântul Grigorie, se primeşte în raport cu toate cele trei părţi ale timpului: „De priveşti clipa de faţă, în El trăieşti; de priveşti spre viitor, El îţi este nădejdea celor aşteptate; de priveşti trecutul, vezi că nu ai fost înainte de a fi primit viaţa de la El” (p. 406).
Pământul, apele, cerul, soarele şi animalele din jur, viaţa şi înţelegerea şi „trăsăturile chipului dumnezeiesc”, încă şi readucerea sa „la starea darului de la început” şi călăuzirea sa din prăpastia vieţii în patimi spre fericirea dintâi şi nenumărate altele, dacă am vedea toate aceste binefaceri, „am aduce mulţumire nesfârşită şi neîncetată în toată curgerea timpului” (p. 407); însă, după cum spune Scriptura: „Nu este cine să înţeleagă” (Rom. 3, 11). Centrarea atenţiei, amintirii şi prospecţiei pe cele materiale, gravitarea în jurul lor face ca pofta firii omeneşti, în tinderea ei „neadormită şi neodihnită spre mai mult” – în cinstire şi slavă, în bogăţie lumească, în patima mâniei etc. – să neglijeze şi să desconsidere cu totul comorile lui Dumnezeu (p. 408).
Amintind cuvintele Mântuitorului, care spune că: „Iar rugându-vă, nu bolborosiţi ca păgânii. Căci socotesc că în multa lor vorbărie vor fi auziţi” (Mt. 6, 7), sfântul Grigorie arată că numirea de „bolboroseală” dată acestui mod de rugăciune constituie o mustrare a „necuminţeniei celor ce se împrăştie prin pofte spre cele nefolositoare şi deşarte” şi „neconsistente”, care nu „caută spre cele de folos” duhovnicesc (p. 408). În această categorie intră planurile deşarte, întemeiate pe închipuiri de puteri, comori şi împărăţii, sau năluciri ale unor stări zugrăvite „cu deşertăciunea gândului”, fiind înălţate chiar rugăciuni către Dumnezeu de a fi ajutor şi slujitor în respectivele deşertăciuni (p. 409).
Lucrul acesta apare ca o batjocorire a măreţiei puterii dumnezeieşti, căci „cel ce se foloseşte de rugăciune ca un lipsit de minte nu se ridică spre înălţimea Celui ce Se dăruieşte pe Sine, ci doreşte ca Acela să se coboare” la treapta poftei sale; în acest scop, omul înfăţişează lui Dumnezeu, Celui ce vede în inimi, pornirile sale pătimaşe”, însă nu spre tămăduirea „mişcărilor necuvenite ale minţii”, ci spre a duce „la împlinire pornirea cea rea prin primirea ajutorului lui Dumnezeu”, ca şi cum I-ar cere să-şi însuşească patima sa (pp. 409-410).
Astfel, unii cer lui Dumnezeu să se facă părtaş mâniei şi răzbunării lor nemiloase împotriva duşmanilor, alţii sunt cuprinşi de febra slavei deşarte sau râvnesc să fie, din mândrie, mai mult decât sunt. Unii ca aceştia nu caută vindecarea bolii lor, ci desăvârşirea ei în faptă, fără de care se simt nenorociţi, bolborosind către Dumnezeu spre ajutor; ei doresc zadarnic să facă „părtaşă la sălbăticia lor iubirea de oameni şi lucrarea lui Dumnezeu”, ba încă adună şi cuvinte din Scriptură spre justificarea neîndurării lor (p. 410). Însă scopul cuvintelor Scripturii, potrivit iconomiei dumnezeieşti, „priveşte spre îndreptarea răului ce s-a sălăşluit în fire”, iar sfinţii insuflaţi de Duhul Sfânt nu sunt mişcaţi de vreo pornire spre rău, ci se roagă „să înceteze ceea ce e potrivnic şi duşman firii” (pp. 410-411).
Celor neştiutori, aceştia li se par a fi neîndurători şi urâtori de oameni – spre exemplu, când spun: „Piară păcătoşii şi cei fără de lege de pe pământ, ca să nu mai fie” (Ps. 9, 18) –, însă sfinţii se roagă nu împotriva omului, ci spre a pieri „păcatul şi fărădelegea” ce-l desfigurează, spre a se zădărnici lucrarea vrăjmaşului cea pierzătoare de suflete şi a fi eliberat astfel aproapele; căci „mişcarea liberă a voii spre rău a aşezat ceea ce e unit cu firea sub stăpânirea vrăjmaşului” (p. 411). Este vizată în aceste rugăciuni ale Psalmistului – lucru întărit de cuvântul sfântului apostol Pavel (Ef. 6, 1) – oastea „duhurilor răutăţii”, care războieşte viaţa omului cu uneltirile ei: „prilejuri viclene spre păcat, ciocniri mânioase, ispite poftitoare, pricini de pizmă, de mândrie şi alte asemenea păcate”; rugăciunea omului împotriva unor asemenea vrăjmaşi, care „caută sufletul” său (Ps. 6, 11) – cu alte cuvinte, vor să-l înstrăineze de Dumnezeu prin „pornirea pătimaşă” – „nu e altceva decât a se izbăvi de ei” (p. 411).
Scopul sfinţilor prooroci, care cereau de la Dumnezeu să reverse o pedeapsă, nu era vătămarea sufletelor, ci înlăturarea răului ce le stăpâneşte şi îndreptarea lor; în fapt, aminteşte sfântul Grigorie, „Dumnezeu n-a făcut moartea” (Înţ. Sir. 1, 13), e „străin de lucrarea aducătoare de moarte” şi „nu se bucură de pieirea celor vii” (p. 412).
Cei ce se roagă „ca păgânii”, lipsiţi fiind de cele nădăjduite prin înviere, de conştiinţa asupra Judecăţii, a Împărăţiei Cerurilor şi a iadului, se alipesc de amăgirile acestei vieţi (p. 413), socotind că prin stăruinţa lor „vor avea pe Dumnezeu ajutător în cele ce nu se cuvin şi nu sunt de trebuinţă” (p. 414).
Şi chiar dacă se întâmplă uneori ca Dumnezeu să împlinească cereri mai mici, precum rugăciunile unora de a dobândi stăpâniri, cinstiri şi bogăţie, nu le împarte ca pe ca nişte „bunătăţi”. Ci urmăreşte ca, prin ele întărindu-se credinţa „celor mai slabi”, aceştia să cunoască „treptat, prin cercare, că Dumnezeu aude cererile celor mai mici” şi „să urce la dorirea darurilor mai înalte şi vrednice de Dumnezeu” – aşa cum cineva, o dată cu vârsta „crescând cu înţelegerea”, părăseşte „dorinţele copilăreşti” (pp. 412-413).


Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"