se-nşală cine crede că spaţiul liber e gol
doar pentru că marea ne spală cu părul capului ei,
ştergând urmele. cum face timpul
să dispară contururi pe treptele înserării.
ne suprapunem cu prezenţa celor ce, oarecând,
au abătut pe-aici o lumină –
luăm tresărirea ei în căutătura noastră:
spaţiul îşi aminteşte totul
şi oglindeşte una în alta poveştile.
de-aceea, privirea căzută pe lucruri
pare că ştie mereu mai mult decât vede:
o voce se topeşte ca o aripă-n suflare;
istoria, universul – se strâng într-o palmă întinsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu