poem

roşul stins al măceşelor ne reţine paloarea.

ni se taie curentul – nu s-au salvat cuvintele!

nici noi nu ne-am salvat: ne vom rescrie

pe foaia acestei zile cu turme de nori, bete de soare.

apa care ne-a spălat faţa în zori

îşi aminteşte de noi, din pământul uscat,

trasă încet de arbustul singuratic.

frunzele lui flutură-n vânt, promit ani cu tine,

lupte stinse sub apăsarea unei simple priviri.

rugându-te, pari că dormi. bucuria, tristeţea

îşi lasă-n linia frântă a ochilor vagul lor

semn de ocol al clipei rostogolite-n ţărână.