poemul clipei

această clipă ne priveşte din iarbă

aidoma unui cap princiar abia retezat,

cu sprâncenele înălţate,

cu un zâmbet retras, de parcă măştile

ar fi căzut, deja.

nările sale adulmecă strâmtul culoar

între voia de a se sfârşi

şi cea de a nu se sfârşi totul.

să-nveţi să pierzi – citeşti în mişcarea buzelor –

şi lăsând viaţa să treacă prin tine

să o-nsoţeşti cu o calmă stăvilire

a risipei – la o aruncătură de băţ, zarea! –

gestul tăcut este, el, rugăciunea mutând

orizontul... un zâmbet, o dâră de lacrimi,

o bătaie pe umăr, sau simpla prezenţă alături –

fac cu putinţă încă un pas.