clișeu

tot ce - mișcat de spirit - se leagă de bine
oricât de complex și original

trezește un sentiment de déjà vu 

(e un semn că îți vorbește
pe limba chipului tău)

mințile decadente numesc asta clișeu

cum să începi / despre poem

e un clișeu că o poezie se termină

imaginează-ți pe cineva care merge pe stradă

se uită în dreapta și-n stânga

vorbește cu unul și altul

face semne cunoscuților și necunoscuților

se așază pe o bancă, închide ochii

și dispare fără să observe nimeni

undeva în noapte se-aprinde o lumină

și cei întârziați, cei rătăciți și cei abandonați

se prind de firul pe care ea îl lasă în urmă

deși mai e mult până la un adăpost răsuflă ușurați –

ceva îi împinge să se lase în voia căii lor –

cum ai da drumul la muzică înainte de culcare

așa e cu tributul ăsta liric

când lumea spune că se termină

abia începe – sau altfel:

un poem nu se sfârșește pentru că e un pod subțire

care leagă viii și morții

poem

cel mai greu e să-i spui lui Dumnezeu

Te iubesc

când te întorci cu fața spre El

îmbrăcat în cămașa morții

viața sprijinindu-te să nu cazi

cuvintele nu ies decât cu tine cu tot

înaintezi șchiopătând

simțurile ca un braț de vreascuri se încing

scânteiază
 

nu ceri nimic

aport

dimineața e un câine ce se întoarce la tine

cu gândul tău în dinți

după ce l-ai aruncat departe în noapte

o mângâi pe cap și scrii

despre cum rătăceai peste dealuri

pietrele îți forțau gleznele

în vis sau aievea

ți s-a-ncurcat în păr un liliac

acum duci mâna la cap cu teamă

speri că e floare

întotdeauna după un lucru bine făcut

urmează un gol

te desprinzi de el cum ai ieși

dintr-o ascunzătoare în care te aștepți

să nu te găsească, să te găsească

poem de stradă

soarele își toarnă în cap o găleată cu apă

se plânge că de prea multe ori te întorci

în locul de unde ai plecat

ocolind problemele

retrăind scene violente

încât nu mai simți ce se întâmplă în jur

chiar acum când apeși pe accelerație

dai de persoane vorbind singure

traversând pe roșu fără să se asigure

râzând și plângând în același timp

pentru că nu știu să dramatizeze

scena întâlnirii cu libertatea în care se stinge lumina

așa cum la cutremur

oameni perfect normali se buluceau pe scări

au rămas nemișcați unul cu mâinile în părul altuia

după ce s-a terminat totul nu-și mai aminteau nimic