În volumul său, “Hoțul de ferestre” (ed. Mirador, 2019), poetul Costel Stancu ne vorbește despre dragoste și singurătate, taină și moarte, în felul unic în care poezia este “mușcătura împrejurul / căreia crește, nevinovat, mărul”. Poetul “fură” ferestre, vederi asupra lumii, pe care le curăță de prejudecățile și obișnuințele noastre, spre a ni le întoarce, cu deschidere spre taina fără de care nimic nu poate fi.
Viața apare dintru început umbrită, amenințată, căci “după alungarea din Rai, / încape într-un singur cuvînt. / jumătate leagăn”, în cuprinsul ei sufletul, fiind “o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste”. În acest culoar de “trecere”, pare că “ești și nu ești. deopotrivă. ca linia / melodică a tăcerii. ca vîntul ce ține în loc / o corabie”.
“Cel ce adună, acelaşi cu cel ce risipeşte” privește moartea “umanizată” în felurite imagini primale, fie ca pe “o fetiță căreia i se face milă / de omul de zăpadă din curte. și, vai!/ se repede să împartă cu el, bucuroasă, / ceșcuța ei, fierbinte, cu ceai”, fie ca pe “singura / jucărie adevărată, aceea pe care nu o poți / strica oricît ai izbi-o de pereți”.
Sub suflarea unui vânt al pustiirii, se simte nevoia indefinită a unei răstigniri înțelese ca ancorare în Celălalt: “ochii tăi - doi tîlhari răstigniți / pe crucea ferestrei”; “bate un vînt în deșert. / cel ce nu e prins în cuie, rămîne / al nimănui”.
În cele din urmă, priveliștea ei se topește în imaginea mormântului gol (al învierii simultane cu gestul de chenoză sau deșertare de sine): “vine o vreme / cînd omul își sapă, în el însuși, o groapă / care va rămîne mereu goală”.
Panorama poetică e dublă: “aici și dincolo. / cuţit răsfrînt în apă. o cădelniţă cu greieri”.
Dragostea pleacă de la joc (“am iubit am trădat păpuşa surorii mele încă / aşteaptă în cutia ei de carton”), ce trece prin surogatele ei (“degeaba ne prefacem că ne iubim. / e ca și cum am unge cu miere / vîrful glonțului”) și o descoperă în final ca pe “singura pasăre pe care Dumnezeu / o eliberează cu tot cu colivie!”
Flacăra conștiinței, deși amenințată de “iarna nimicniciei”, își continuă la nesfârșit arderea de sine: “ninge ca în / mulțimea vidă. în inima omului de zăpadă / arde o lumînare”. Ea este vederea din “pieptul orbului, / singurul care poate picta o floare după mirosul ei”, adăpostindu-și inima-pește ”în năvodul lui Dumnezeu”.
Cheia acestei camere a comorilor, care este viziunea poetică, e amintirea cuvântului mamei: “ai grijă, pentru a desfereca poarta raiului, / trebuie să rotești cheia de trei ori. fin. / în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh. / Amin!”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu