miercuri, 4 decembrie 2019

Costel Stancu, “Hoțul de ferestre” (ed. Mirador, 2019)



În volumul său, “Hoțul de ferestre (ed. Mirador, 2019), poetul Costel Stancu ne vorbește despre dragoste și singurătate, taină și moarte, în felul unic în care poezia este “mușcătura împrejurul / căreia crește, nevinovat, mărul. Poetul fură ferestre, vederi asupra lumii, pe care le curăță de prejudecățile și obișnuințele noastre, spre a ni le întoarce, cu deschidere spre taina fără de care nimic nu poate fi.
Viața apare dintru început umbrită, amenințată, căci “după alungarea din Rai, / încape într-un singur cuvînt. / jumătate leagăn”, în cuprinsul ei sufletul, fiind o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste”. În acest culoar de “trecere”, pare “ești și nu ești. deopotrivă. ca linia / melodică a tăcerii. ca vîntul ce ține în loc / o corabie.
“Cel ce adună,  acelaşi cu cel ce risipeşte privește moartea umanizatăîn felurite imagini primale, fie  ca pe “o fetiță căreia i se face milă / de omul de zăpadă din curte. și, vai!/ se repede să împartă cu el, bucuroasă, / ceșcuța ei, fierbinte, cu ceai”, fie ca  pe “singura / jucărie adevărată, aceea pe care nu o poți / strica oricît ai izbi-o de pereți”.
Sub suflarea unui vânt al pustiirii, se simte nevoia indefinită a unei răstigniri înțelese ca ancorare în Celălalt:  ochii tăi - doi tîlhari răstigniți / pe crucea ferestrei”; “bate un vînt în deșert. / cel ce nu e prins în cuie, rămîne / al nimănui.
În cele din urmă, priveliștea ei se topește în imaginea mormântului gol (al învierii simultane cu gestul de chenoză sau deșertare de sine): vine o vreme / cînd omul își sapă, în el însuși, o groapă / care va rămîne mereu goală.
Panorama poetică e dublă: “aici și dincolo. / cuţit răsfrînt în apă. o cădelniţă cu greieri.
Dragostea pleacă de la joc (am iubit am trădat păpuşa surorii mele încă / aşteaptă în cutia ei de carton), ce trece prin surogatele ei  (“degeaba ne prefacem că ne iubim. / e ca și cum am unge cu miere / vîrful glonțului) și o descoperă în final ca pe “singura pasăre pe care Dumnezeu / o eliberează cu tot cu colivie!
Flacăra conștiinței, deși amenințată de “iarna nimicniciei”, își continuă la nesfârșit arderea de sine: “ninge ca în / mulțimea vidă. în inima omului de zăpadă / arde o lumînare. Ea este vederea din pieptul orbului, / singurul care poate picta o floare după mirosul ei”, adăpostindu-și inima-pește ”în năvodul lui Dumnezeu”. 
Cheia acestei camere a comorilor, care este viziunea poetică, e amintirea cuvântului mamei: “ai grijă, pentru a desfereca poarta raiului, / trebuie să rotești cheia de trei ori. fin. / în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh. / Amin!”.

Florin Caragiu



Niciun comentariu: