iarnă

copaci desfrunziți se clatină-ncet, 

se-aude un cântec cu vers obsolet, 

un zgomot de aripi se zbate în vânt

pe margini de lespezi, pe cruci de mormânt.

e ziua spre seară, culorile cad

sub zarea topită-n al stelelor vad, 

cu ochii deschiși visez un tărâm

ce-și lasă o umbră pe chipuri acum.

ne strângem încet, șoptim tremurând

și noaptea o ștergem cu guma din gând.

în aerul rece un gest desenăm

asemeni cu zborul ce-n noi îl purtăm.

ne-oprim, respirăm și-n taină rostim

un nume înscris în icoană și știm

că tot ce ne-ncearcă e ceață și fum

ce pier ca un gând în lumină, pe drum.