Poezia e o cale, strâmtorată pentru a nu ne rătăci “prin pădurea de semne”, care te-ntâlnește cu tine, spre a-l întrezări pe Dumnezeu “în crucea clipei”.
O clipă a “întâmpinării”, în care “treimic se-mplinește totul” și trăiești “ceea ce nu ai trăit o viață”, momentul când “toate prind rost de întemeiere”.
Valul care ajunge la țărm fără să se-nece e plânsul sufletului ce înțelege că “nu există desăvârșire fără săvârșire”.
Poezia lui Gheorghe Simon din volumul Calea iubirii (ed. Timpul, 2019) este o mărturisire despre dragoste, singura care poate să surprindă taina. Altfel, amăgirea ne “fură” chipul.
“Liber pe măsura iubirii”, poetul este “vânătorul vânat” de cutremurarea lacrimii nevăzute. Cuvintele sunt “o rană” în durata “fulgerului însoțitor” al iluminării.
“Punctul de fugă” e tocmai apariția dragostei ce “surpă nimicul” și se revelează ca o “carte vie”. Tăcerea-i un leagăn al înnoirii, ce dezvăluie realitatea sufletească “din ascunzișuri fără de umbră”.
Peste tot irump prefigurări, într-o căutare febrilă a “tonurilor rupte / din pictura lui van Gogh”, până ce “tot ce e parte / de întreg va avea parte”, căci “dincolo de noi înșine / e un chip spre îndurare / respirând aerul dintre cuvinte”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu