Poetul contemplă moartea și ea freamătă de viață. O vedere detașată, agățată de enigmaticul cui de lemn înfipt de Dumnezeu în cer, survolând priveliștea în care tristețea și o bucurie abia stăpânită se-mpletesc, urzește povestea. Tristețea, mai grea decât moartea. Bucuria, copleșind singurătatea. În orbitele ochilor, perle de nămol. Trupul, spălat și frecat pe fiecare milimetru, curățit cu anevoie de moarte. Cel de Sus agățându-se de același cui, împreună-privind totul cu ochi umezi.
Brusc, perspectiva se lărgește. Familiile se-ntrec în frumusețea, mireasma, găteala morților lor. Poetul înecat pornește cu ultima șansă, amuzat de faptul că nu-l plânge nimeni. Urechea lui spălată de noroi, alge și icre putrezite de pești aude perfect vocile tuturor morților, zgomotul sângelui din urechea lui Gauguin, muzica scrisă de Beethoven pe când era surd, missa solemnis, declarațiile de iubire ale peștilor muți.
Șapte morți sunt îmbrăcați, puși în sicrie și duși în biserică, unde are loc strania competiție pentru titlul de cel mai îmbăiat, frecat, bine-mirositor decedat. Dificultatea alegerii cere o vigilență maximă. Cu ochii mâncați de nămol, plămânii astupați de nisip, moalele capului astupate de alge, poetul împreună-spectator cu Dumnezeu e conștient că este cel mai obosit, cel mai plăpând, cel mai lipsit de sorți de izbândă dintre toți morții. Nu poate fi el mortul triumfător, “împăratul morților cu moț în frunte”.
Se votează în coșuri de răchită, cu pietre, bolovani, fructe, chiar cu firimituri de glod. După ce urnele sunt umplute, începe numărătoarea, însemnată cu creta, pe tabla din partea dreaptă a fiecărui sicriu. Cine va fi mortul morților?, se-ntreabă poetul. “tu vei / câștiga, / îmi răspunde / dumnezeu. // de ce crezi/ că stau / pe norul / acesta / agățat / ca și tine/ pe cuiul / din lemn / de corcoduș?” Îmbătat de fericire, poetul exclamă: “gata // a / fost/ odată / ca niciodată / și a fost / niciodată / ca / odată” și dus a fost, în timp ce oamenii sărbătoresc pe gloriosul câștigător al turnirului, dansează, beau și cântă: Mulți Ani trăiască!
“În miezul pământului”, el însuși fără rest și încă neplâns de nimeni, poetul scrie versuri ce nu vor fi citite decât de morții asemenea lui, singuri și triști, “mai / singuri/ decât / singurătatea / singurătăților / și mai / triști / decât/ tristețea/ tristeților / de sub / ceruri / și de / peste / ceruri”.
Totuși, umăr lângă umăr, poetul și Dumnezeu apar în continuare ca-ntr-o icoană, “înfipți / în cuiul / din lemn / de corcoduș / în norul plutitor / de deasupra / casei”.
Iar când întâmplarea întreagă se săvârși, Dumnezeu își ceru iertare, plânse cu lacrimi cât porumbelul, ca un copil și spuse: “hai să mergem”, scoțând cuiul din inima norului. Și, încheie poetul, “mă roagă / să urc/ în spatele / său / și să mă țin / cât pot / de tare / de el // pornim / pe cer / în / toate / direcțiile deodată”.
O poezie țesută cu firul unei sensibilități vizionare, ca o miniatură iconică a unei cărți a morților dunăreni.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu