„Cea
mai importantă problemă a teologiei ortodoxe de mâine va fi reconcilierea
perspectivei cosmice a Sfinților Părinți cu perspectiva rezultată din științele
naturale”, remarca părintele Dumitru Stăniloae. Voi aminti în continuare câteva
din concluziile importante ale cărții lui Alexei Nesteruk „Lumina de la Răsărit. Teologie, ştiinţă şi tradiţie ortodoxă
răsăriteană” (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universității A.I.
Cuza din Iași, ed. Universității din București, 2017). Una dintre aceste
concluzii este că știința și teologia nu pot fi considerate ca termeni
uniformi, cu subiect și metodologie similară. Dialogul dintre știință și
teologie nu este astfel posibil dintr-o perspectivă neteologică, pentru că
temeiul existenței lumii se află în Dumnezeu, Creatorul și susținătorul ei, Cel
ce îi conferă chip și logos, fiind deopotrivă prezent în ea și transcendent ei.
În
al doilea rând, se pune în evidență rolul filosofiei, care este de a exprima
asemănările și deosebirile dintre teologie și știință, fără a le nivela de pe o
poziție raționalistă, pretins superioară. Alexei Nesteruk afirmă aici
necesitatea asimilării de către filosofie a unei „logici a tainei”, numită și
„epistemologie deschisă”, pentru care definițiile au un capăt deschis și care,
aplicând o „metodă a apofatismului”, nu încearcă să adapteze „înțelepciunea lui
Dumnezeu” la „limitele cugetării omenești”. În teologia apofatică, „misticul și
discursivul sunt unite”. În fapt, „tipul apofatic de cunoaștere îl include pe
cel catafatic, iar cunoașterea catafatică depinde de cea apofatică”. Ni se
prezintă două moduri ale apofatismului: ca „experiere mistică directă a lui
Dumnezeu” și ca o cunoaștere ce „pornește din mijlocul lumii apoi ajunge la
limitele lumii”, punct în care „cunoașterea se neagă pe sine, indicând
fundamentul său nelumesc”.
În
teologia apofatică, afirmațiile despre Dumnezeu nu epuizează adevărul despre
taina Lui, ci indică un adevăr participativ, la care se accede prin mijlocirea
cugetului spiritual (nous). Cadrul
monist al naturalismului ontologic nu acordă însă importanță „diferenței
ontologice”
dintre Dumnezeu și creație. Astfel, pentru a-L vedea pe Dumnezeu prezent în
univers este nevoie de o percepție nemijlocită a lui prin „propria participare
la viața liturgică a Bisericii”, medierea între lume și om având nevoie să fie
integrată în medierea între lume și Dumnezeu (ca o „împlinire a funcției
liturgice universale ce include și medierea dintre teologie și știință). Monismul perspectivei asupra lumii este „rupt” nu printr-o
abordare discursivă, ci prin participare mistică, prin care se transcend
diviziunile din creație în contextul unirii cu cele dumnezeiești. „Argumentele
dinspre lume spre Dumnezeu depășesc conflictele antinomice ale rațiunii
(formulate de Kant)”, atunci când „se încearcă articularea lui Dumnezeu cel
transcendent, înlocuind facultatea rațiunii cu cea a nousului”, accesată prin
„închinare și rugăciune”. Legat de metoda apofatică, prima concluzie este că
„teologia e antinomică atât în esență, cât și în formă. Teologia este taină. În
structura sa formală, teologia, așa cum e dată rațiunii umane, se constituie
din antinomii”. Propozițiile despre Dumnezeu au o formă antinomică, cuprinzând
deopotrivă afirmații și negații, gândirea centrată pe obiect neputând depăși
opoziția.
Alexei
Nesteruk urmărește în abordarea sa dezvoltarea unei metodologii a medierii
dintre teologie și știință „eliberată de o posibilă critică kantiană”. Problema
cunoașterii inferențiale prin serii cauzale este că „urcând prin seria de
condiții empirice nu avem nici o șansă să găsim vreun prim început sau vreo
altă componentă mai înaltă (drept cauză primă sau ultimă) în serie, drept
termen conclusiv al acesteia”. În acest punct, rațiunea discursivă întreprinde
un „salt” de la „cauzarea în serie
temporală” la „cauzarea în seria pur inteligibilă”. În perspectiva lui Kant, impregnată de un „monism implicit”, ce-l împiedică să
găsească un „argument teleologic teist veritabil”, cu alte cuvinte să
realizeze că
„temelia
lumii are o ontologie diferită de ontologia lumii înseși”, apariția
antinomiilor indică faptul că „obiectul lor e un
construct iluzoriu dacă încercăm să-i stabilim referințele în sfera empirică”.
În
fapt, saltul amintit indică diferența (diaphora)
din cuprinsul creației între sensibil și inteligibil, faptul creării din nimic
a lumii odată cu faptul că principiul și fundamentul comun pentru sensibil și
inteligibil se află în alteritatea lor, în voia lui Dumnezeu Cel transcendent.
Răspunsul
patristic la poziția kantiană propune o trecere de la substanțialismul monist
la ontologia relațională sau monodualismul antinomic.
Capacitatea
umană de a ipostazia realitățile sensibile și pe cele inteligibile, în același
timp diferite și unite din perspectiva ipostasului uman ca „sursă a
ipostazierii lor”, face posibilă „medierea între sensibil și inteligibil în
natura umană însăși, fără afectarea logosului său”. Alexei Nesteruk pune astfel
în evidență „dimensiunea
ipostatică a inferenței teiste pornind de la creație”. Orice apreciere despre univers se sprijină pe calitatea omului de ipostas
mediator. Teologia patristică a articulat „legătura dintre existența naturală și cea ipostatică”, connectând „conceptul de natură și materie” cu cel de „existență ipostatică”, personalizată.
Percepția
globală a științei se cere așezată în perspectivă metaștiințifică. Medierea
dintre știință și teologie poate fi dusă la bun sfârșit, după Alexei Nesteruk,
doar ca „mod de cunoaștere teologică, sau mai larg de experiență religioasă
creștină”.
Este
important faptul că autorul urmărește printr-o analiză fenomeneologică modele
cosmologice contemporane importante (Big Bang, Penrose, Prigogine) până în
punctul limită în care se pot decela antinomiile, indicațiile referitoare la diaphora prezentă în cuprinsul creației,
ce impune depășirea monismului ontologic și metodologic printr-o înțelegere a
lumii în alcătuirea ei iconică, „cuprinsă în Dumnezeu”, după model patristic.
Pentru
„lămurirea valorii și sensului științei pentru societatea umană” este nevoie de
integrarea apofatismului experienței teologice, prin care cercetarea și
activitatea științifică apar ca „experiență religioasă a existenței-comuniune”.
Știința poate fi astfel privită ca „mod existențial al umanității”. Desigur,
din punctul de vedere al teologiei moderne, „știința ca atare este incompletă
și nu poate să asigure cunoașterea esenței de studiu. Știința e obligată prin
premisele sale să ignore acele calități ale lucrurilor care transcend apariția
finită și capacitatea rațiunii de analiză și deducție logică”.
Atenționând
asupra unui anume risc de „mitizare a științei”, teologia afirmă că
„realitatea, într-un înțeles teoretic larg, e mult mai cuprinzătoare decât ceea
ce ființa umană cunoaște prin rațiune și cercetare științifică”. Menirea
științei este „să adâncească experiența spirituală” și „să extindă percepția
imediată a realității dincolo de simțurile omului și de vizibil”. Riscurile
„reconcilierilor naïve”, dar și ale „delimitărilor brutale, fără speranță de
mediere” între teologie și știință, „modelele de interacțiune și schemele de
clasificare simpliste” trebuie depășite în vederea unui „context
teologico-științific al dialogului dintre teologie și știință intelectual și
experiențial care să poată fi descris în teremeni de reciprocitate”.
Teologia
patristică considera că „studiul naturii constituie o componentă majoră a
cunoașterii ce se poate pune în slujba credinței”, străduindu-se să așeze
„gândirea greacă în locul cuvenit în istoria revelației lui Dumnezeu prin
Hristos, identificând istoria mântuirii cu istoria lumii”. Credința apare
astfel ca o „condiție pentru cunoaștere” (Sf. Clement). Cunoașterea științifică
la rândul ei nu este, într-adevăr, posibilă fără „credința în câteva principii
primare”. După Sfinții Părinți, cheia pentru metodologia medierii între
teologie și știință este interpretarea cunoaștințelor științifice din
perspectivă teologică.
Importantă
în istoria științei apare a fi complementaritatea între abordările platoniste
și cele aristotelice. Dacă demersul platonician se ocupă de „explicarea
fenomenelor în contextul unei ordini superioare și al unor forme structurale
perfecte”, cel aristotelic vizează „expunerea fenomenelor unei analize empirice
suplimentare”. Cumva, platonismul are în fundal o ridicare a sensibilului în
inteligibil consecutivă unei inițiale coborâri a inteligibilului în sensibil.
Cu alte cuvinte, schema finală a platonismului este „chenoza” sau „ridicarea” sensibilului în „acoperirea
universală”
a inteligibilul esențial. În abordarea aristotelică, se mută accentul de pe
formele sau ideile platonice pe concretul individual, creându-se premisele unei
„chenoze” sau „scufundări” a inteligibilului în empiric. Aceste demersuri sunt
complementare, având nevoie să fie integrate la rândul lor, în creștinism, în dubla
chenoză proprie tainei Întrupării – a lui Dumnezeu în creație și a creației în
Dumnezeu.
Uniformitatea
în natură, după Sfântul Atanasie cel Mare, are o bază în Logosul lui Dumnezeu
transcendent creației. Logosul divin este „principiul implicit al ordinii în
univers”, în fapt principiul „creării, ordinii și armoniei”, orice loc din
univers fiind „loc al prezenței Cuvântului”. Logosul lui Dumnezeu este
principiul unității, precum și al unicității ființei create.
Limitele
rațiunii, insuficiența rațiunii discursive necesită „transfigurarea firii umane”.
După Fericitul Augustin, credința este o „condiție necesară pentru ca rațiunea
să ajungă la înțelegere”. Deși teologia apelează la rațiunea discursivă în
formulările sale dogmatice, ea are nevoie să se sprijine și pe „simbolism,
paradox și antinomii”, care indică facultăți ce transcend rațiunea discursivă. Distincția
dintre teologie și iconomie indică astfel distincția dintre nous și dianoia,
apofatismul teologiei reliefând „incapacitatea de a constitui conceptul de
adevăr și insuficiența rațiunii de a reflecta asupra experienței mistice a
logoilor sau asupra Divinului”. Relația dintre teologie și știință reclamă,
după Alexei Nesteruk, o înțelegere exprimată în termeni raționali, imanenți, a
modului identificării „pragului de trecere dintre lucrurile și ideile create,
pe de o parte, și esențele lor ultime, ce nu-s din această lume”. De una
singură, însă, știința nu poate depăși în epistemologia și ontologia sa
monismul viziunii asupra lumii, având nevoie de o deschidere posibilă prin
vederea teologică către monodualismul iconic (neantagonist) între Dumnezeu și
lume.
Florin Caragiu
(text prezentat la lansarea volumului: Alexei Nesteruk „Lumina de la Răsărit. Teologie, ştiinţă şi tradiţie ortodoxă
răsăriteană” (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universității A.I.
Cuza din Iași, ed. Universității din București, 2017), Centrul de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul", 28 Martie 2017)
