Folosul ascezei în lumea contemporană

 

Chiar dacă, privind la nevoințele spre desăvârșire ale Sfinților Părinți, ni se par a fi uneori peste fire, inaccesibile nouă, celor de astăzi, nu e mai puțin importantă și vitală pentru noi înțelegerea experienței și ascezei lor pentru a o aplica noi înșine cu folos în doze mici.  

Asceza înseamnă, în fond, înfrânare. În primă instanță, înfrânare de la pornirile pătimașe. Și, ca să nu lăsăm în locul lor un gol, pe care acestea tind să-l reumple, înlocuirea lor cu virtuțile, ce sunt tot atâtea tinderi spre sfințenie și desăvârșire.

Un al doilea sens al înfrânării este înfrânarea minții de la împrăștiere, risipire și așezarea ei sub ascultarea conștiinței. Prin adunarea minții în participarea la Sfintele Taine, rugăciune personală, cultivarea virtuților și faptele dragostei, omul dobândește acea simțire înțelegătoare, pătrunsă de har, ce face posibilă nu numai o alegere responsabilă între binele și răul evidente, ci și între bine și (părutul) bine. Este esențială căpătarea acestui discernământ duhovnicesc, dată fiind paleta uriașă de oferte cu aparență bună din ziua de astăzi.

De aceea, aplicarea, adaptată la măsura noastră și în forme accesibile, a ascezei/nevoinței Sfinților este o nevoie vitală a lumii de astăzi, pentru deșteptarea unui simț duhovnicesc de orientare și o punere a minții sub ascultarea conștiinței, tocmai spre a o feri de slăbănogirea ei prin patimi.

Florin Caragiu

matinale

 

trupul dă bătălii fantastice pentru mine, cu pierderi uriașe și biruințe pe muche de cuțit. stau și-l privesc și mă uimesc de cât de tihnit pot fi bându-mi ceaiul de dimineață, gândind la așezarea zilei sau reflectând la cursul acestei vieți în care haosul îmblânzit, turnat în forme familiare, și totuși mereu surprinzătoare, îmi amintește de dragostea ce m-a creat din nimic. mulțumesc și iar mulțumesc, cu o dăruire ce este deopotrivă o deschidere spre primire și înnoire. gestul acesta e o rugăciune cu memorii euharistice, în care mă uit și mă regăsesc, și întorc darul de Sus naturii din mine, ce luptă să mă țină în viață.

 florin caragiu

memoria

 

conștiința și limbajul se-întrepătrund în memorie:  culcat pe spate în iarbă, detașat de griji prin contemplarea cerului deschis, retrăiesc simțământul plutirii din noaptea petrecută sub cerul liber, la stâna din munți, după rătăciri îndelungate și o cină cu bulz – această amintire a rămas nealterată de schimbările întâmplate, ca un nor ce aruncă o umbră răcoritoare... în interstițiile inexprimabilului, cuvântul e un burete ce absoarbe taina. îți ștergi cu el fruntea fierbinte și-ți odihnești gândul.

pro-verb

 

„Dacă într-adevăr te-așteaptă cea mai bună dintre morțile posibile; singura ta grijă rămâne s-o trăiești pe cea mai bună dintre viețile posibile”.

O maladie a vremurilor: fragmentarea

 

O maladie a omului pe care o cunoaște epoca contemporană este fragmentarea. În activitățile noastre zilnice s-au înmulțit sarcinile. Când lucrezi spre îndeplinirea uneia din ele, cel mai mult consum de energie are loc în momentul variației bruște în trecerea de la una la alta. Înmulțindu-se cerințele și trecerile bruște de la o sarcină la alta, omul e pândit de oboseală și nevroză. I se cere să fie tot mai spontan, să se oprească brusc din ceva și să treacă la altceva de zeci de ori la rând, dar adesea clachează, și începe să maifeste o lipsă de prezență. Mintea apare supusă unui bruiaj continuu, unui asalt amețitor de impulsuri și trebuințe, încât nu se mai poate odihni și regenera cum se cuvine. Se dezvoltă rezistențe, reprimări, blocaje care sapă la temelia sănătății psihice și fizice. Sistemul imunitar e penetrat, reușește cu greu să facă față și după un timp se instalează vilnerabilitatea și, în cele din urmă,  boala.

Am cunoscut monahi care, fiind ucenici la părintele Ghelasie, erau supuși aceluiași asalt, prin ascultări numeroase și diverse. Erau sfătuiți, însă, să păstreze mintea alipită de rugăciune și închinare. Rugăciunea devenea pentru ei, prin ascultare și pomenirea lui Iisus, un factor regulator al sănătății sufletului și trupului. Rugăciunea și gestul de închinare (vizibil sau numai în minte) aduce la prezență sufletul, care, luminat de chipul divin, devine încet-încet prezent în toate aceste ascultări/sarcini, și, spre deosebire de minte, fiind simplu, neîmpărțit și neconsumabil ca mintea/energiile, nu se fragmentează în ele și ține adunată și mintea alipită de el. 

O cheie a ieșirii din impasul generat de fragmentare constă în rugăciunea și gestul iconic de stare în închinare înaintea lui Dumnezeu (static sau dinamic, cu întreaga ființă), asimilate astfel încât mintea să se odihnească în suflet și sufletul în Dumnezeu. Această așezare a ființei ne dă adevărata spontaneitate și răbdarea cu bucurie în orice încercare.

 Florin Caragiu

 

Drumul de la muzica rock la preoție (pasaj dintr-un interviu cu părintele Radu Ioan Trifon)

Rep.:  Fost star rock, Radu Trifon a cunoscut devreme succesul, fiind solist într-o formație care avea toate șansele să urce pe culmile celebrității. Încă era prieten cu scena când și-a descoperit vocația pentru preoție. Mai târziu, și-a schimbat doar modul de interpretare, mesajul a rămas același. Părintele Radu are 51 ani. A fost 20 ani inginer, apoi, o scută perioadă, asistent universitar. De 12 ani slujește ca preot și de 7 ani este și consilier pe probleme de învățământ și tineret la Episcopia Devei și Hunedoarei.

Pr. Radu: Convertirea a constat în faptul că am înțeles, la un moment dat, cu ce se mănâncă viața și care e scopul ei. Și fără Dumnezeu, nu prea am ce face.

Rep.: Cu ce-ați crezut că se mănâncă viața?

Pr. Radu: Celebritate, faimă, notorietate, cultură, artă...

Rep.: Și care a fost momentul în care ați înțeles?

Pr. Radu: Primisem foarte multe scrisori pe vremea când eram cântăreț, pentru că atunci nu existau electronicele, și aveam fani box în două reviste de muzică din România, și acolo primeam scrisori. Dar cele mai multe scrisori nu erau despre “ce frumos cântați” și “vreau și eu un album”, ci despre “m-a părăsit iubitul”, “soțul vrea să divorțăm”, și mi-am dat seama că datorită textelor pe care le scriam și muzicii pe care o cântam, lumea percepea, de fapt, un om spiritual, și eu nu eram deloc. Încercam să fie, dar eu nu eram un om spiritual, cu atât mai puțin duhovnicesc. Nu știam ce să vorbesc. Și mi-am dat seama că problemele sunt altele, cu care se confruntă lumea.

Rep.: Și ați făcut teologia, dar ați făcut-o cu gândul să vă preoțiți, sau doar să înțelegeți?

Pr. Radu: Muream, ca să zic așa, între ghilimele, eram inginer la Romtelekom, în serviciul de proiectări, și mintea mea nu era setată pentru așa ceva, deși eu am terminat Electronică și Telecomunicații, mă rpg, dus cu valul, înainte de Revoluție; tot timpul în mintea mea era altceva. După Revoluție am zis: “Gata, eu dau la Conservator”, că “Muzica-i pasiunea vieții mele”; pe urmă am descoperit un pic de filosofie, de psihologie, am zis: “Hai să le fac”, și un bătrân, cuvios aș putea spune, mi-a zis: “Mă, dar la Teologie nu crezi că le găsești pe toate?”. Deci pot să spun că prima dată m-am dus din curiozitate și din dorința de a mă pune la punct. Am vrut să renunț, în primul an de teologie am zis că “nu-i de mine aici”, deci, clar, nu-i de mine...

Rep.: Ce nu vă plăcea?

Pr. Radu: Eu eram mai bătrân cu zece ani decât colegii mei, mă așteptam la o atitudine mult mai duhovnicească, mult mai orientată către spiritualitate, și am găsit o atitudine suficient de mundană, poate mai mundană decât în prima Facultate pe care am făcut-o la Timișoara.

Rep.: Dar nu e o greșeală să punem eticheta asta? Adică toți ne așteptăm, când spui Teologie, la spiritualitate...

Pr. Radu: Da, așa-i...

Rep.: Dar sunt oameni acolo...

Pr. Radu: Da, mi-am dat seama, dar primul an a fost dezamăgitor, adică venisem cu: “Aicea vom rupe, ne rugăm împreună, facem...” Nu s-a întâmplat chiar așa, și am ajuns printr-un concurs de împrejurări, la părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, pentru că una dintre fiicele mele a avut niște probleme de sănătate imediat după ce s-a născut și nu-i dădeau medicii de capăt, și am citit “Medicina isihastă”, am ajuns până la părintele și acolo, cumva, m-am clarificat că nu trebuie să renunț la teologie,pentru că părintele Ghelasie mi-a zis: “N-are fata nimic, fata este așa pentru că tu nu ești cum trebuie, sau că voi, familia, nu sunteți cum ar trebui” și mi-a dat, mă rog, sfaturi de viață, și atunci i-am spus, la sfârșit: “Uite, părinte, am intrat la Teologie, nu mă regăsesc foarte tare acolo, aș vrea să renunț”. Și a fost prima dată când s-a încruntat. Până atunci el era foarte glumeț și era cu “Măi” și cu “Băi” și așa... S-a încruntat și zice: “Dacă tu renunți la Teologie, eu îți dau canon să nu renunți”, adică foarte serios: “Nu, te duci și faci Teologia”. Și zice: “Pe mine mă mai cauți în momentul în care vii și-mi arăți diploma de absolvire”. Așa s-a întâmplat că la o săptămână după ce am terminat Teologia, am aflat că a trecut la cele veșnice. A fost un gest care să mă motiveze. Probabil a văzut în mine ceva, nu știu... Trebuie să vă spun că au foast patru oameni care mi-au marcat viața, ca să zic așa. Primul a fost părintele Ghelasie. O singură întâlnire am avut cu sfinția sa, dar a fost determinantă în a nu renunța. Apoi a fost primul meu duhovnic, pr. Vasile Vlad, care este profesor de teologie morală la Arad, care era un tip foarte riguros. El mi-a impus jaloanele. Acum poate că n-aș mai fi așa riguros cum am fost în tinerețe, cu anumite trăiri și cu un anumit mod de abordare a vieții în genere. După care am ajuns la părintele Crăciun Opre, care este unul dintre discipolii pr. Arsenie Boca. Spovedania la pr. Crăciun era de genul: el povestea și eu înțelegeam din povești că el mi se adresează mie, și fără să pun eu întrebări, și fără să vin eu, efectiv cu problemele mele. După ce am terminat Masterul, am zis: “Poate că n-ar strica să fiu și preot”. Nu se arăta… Pe vremea aceea țineam de Episcopia Aradului, erau altele condițiile..., și renunțasem la idee. Și, la un moment dat, când s-a eliberat o parohie aici, la Hunedoara, am fost sunat de unul dintre consilierii de la Arad, și zice: “Uite, Radu, s-a eliberat o parohie, dacă vrei, poți să-ți pui dosarul”. Și am zis: “Îmi pare rău, eu nu mai doresc, dar întreb duhovnicul”. L-am sunat pe părintele și zice: “Nu știu ce să-ți spun”. El niciodată nu spunea: “Fă”, sau “Nu fă”, ci “Ne-om ruga și vedem ce se alege”. Și a doua zi m-am trezit cu el la ușă și zice: “Dă-mi dosarul, că eu mă duc la Arad”. El mi-a depus dosarul, el mi l-a dus. “Dacă este al tău, va fi”. A fost.

 Sursa:

https://www.youtube.com/watch?v=-Mp5f8DIOic&feature=share&fbclid=IwAR2Z1sfrSOFCnXd0rCHUxSgWmUMYzDQ1M2UKyzjD1NxAe3PbhrwNCER6cJ8

Despre amânare

 

Să nu întârzii în săvârșirea binelui, dar să amâni a lua decizii în orice lucru în care simți amestecate umbre de confuzie, tulburare și neîmpăcare dinspre conștiința ta, așteptând o luminare de sus, prin rugăciune, sau prin starea în gest de închinare ce aduce cu sine liniștirea minții, sau prin sfat de la părintele duhovnic ori de la un om mai sporit în bine, sau prin lecturi duhovnicești, sau prin privirea situației dintr-un context mai larg și până la implicațiile ultime, eshatologice. Să nu zici că faci un mic compromis cu răul și repari tu mai pe urmă. Va trebui să locuiești cu acea părere de rău care urmează din aceasta.  Cercetează-ți întâi conștiința și apoi ia o hotărâre, după care acționează liniștit, fără ezitare, ca înaintea lui Dumnezeu.

Mulți oameni simt, în viața lor, o chemare spre bine, mai clar sau mai nelămurit, în funcție de starea lor duhovnicească, dar amână urmarea ei. Orice amânare o face să se audă tot mai stins. Urmând această chemare, răspunzi lui Dumnezeu Însuși, și din acest dialog înfiripat se aprinde o lumină înlăuntrul tău, pe care, dacă te străduiești s-o păstrezi nestinsă, te va călăuzi în toate încercările vieții. Fii ocrotitorul acestei lumini a învierii, apără-o cu toate puterile tale de suflarea patimilor, ce vor s-o stingă. Cheamă necontenit pe Hristos în ajutor, pentru că dacă omul este neputincios, la Dumnezeu toate sunt cu putință.

Florin Caragiu

Despre muzica psaltică/bizantină

Muzica psaltică cu inflexiunile ei este o icoană sonoră a zborului sufletului în Dumnezeu. Ea zugrăvește în simțirea înțelegătoare țâșnirile în înalt ale sufletului și pogorârile lui de taină, plutirea contemplării duhovnicești, frumusețea negrăită a libertății în Dumnezeu, modulațiile intime ale iconomiei divine, plecarea la pieptul Domnului spre a asculta, asemenea Apostolului Ioan, adâncul dumnezeiesc al tainei, ritmul vieții în Hristos, precum și modul spontan, inefabil al urmării Lui sub călăuzirea Sfântului Duh, renașterea din Cel Care “suflă unde voieşte și tu auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3, 8). Isonul închipuie glasul zidirii necuvântătoare, care susține și urmează pe om din fundal, armonizându-se în mod solidar cu trupul lui, în saltul din starea căzută spre împărăția cerurilor, ce respiră libertatea duhului.  

Florin Caragiu

Despre căsătorie, ca taină a nașterii

 

Căsătoria este o taină a dragostei, întru nașterea chipului lui Hristos în creație și lucrarea tainei mântuirii. Fiecare copil ce se naște poartă cu sine, suflată de Duhul Sfânt, pecetea iconică ce conține toate potențialitățile lucrării de mântuire a părinților săi și a lumii întregi. Fiecare om căsătorit, care are copii, are menirea de a lucra, cu grijă părintească, la actualizarea acestei potențialități. Copilul, în schimb, are menirea de a purta ca o cruce, zesrea părinților săi, a neamului său și a lumii întregi,  a o curăți și a o înnoi în sine, în lucrarea sa de actualizare a darului dumnezeiesc, prin împreună-lucrarea cu Hristos. 

Căci Dumnezeu adaugă la moștenirile rele de la părinți, pe care copilul le primește prin trup, daruri pe măsură, puterea de a curăți memorialul păcătos și a spori zestrea cea bună în împreună-lucrare cu El. În plus, în taina Botezului copilul primește haina luminoasă a îmbrăcării tainice în Hristos prin care e curățit de păcatul strămoșesc (starea de robie a firii înlănțuite de cădere); în taina Mirungerii, copilul primește pecetea darului Sfântului Duh, ce-i revarsă bogăția darurilor Lui; în taina Sfintei Euharistii, împărtășirea cu Dumnezeu în Hristos, pregustare de taină a unirii mai adevărate din Împărăția Cerurilor.  

Cei care nu au copii, au menirea de a naște în ceilalți duhul mântuirii, de a se purta cu fiecare om și fiecare ființă cu o grijă părintească, de a crește de la măsura de fii la cea de părinți, în raport cu creația. Este o actualizare a condiției filiale în raport cu Dumnezeu, prin care omul crește de la chip la asemănarea cu Dumnezeu.

Căsătoria este o taină a nașterii în primul rând pentru că bărbatul și femeia, au menirea ca, prin dragoste, să se renască continuu unul pe altul la o viață înnoită, fiind cuprinși unul în altul/întrepătrunși sufletește, într-o unire trupească binecuvântată, comunicându-și însușirile în icoana iubirii lui Dumnezeu.

 Florin Caragiu  

Menirea liturgică a bărbatului și femeii în Biserica creștin-ortodoxă

Voi prezenta pe scurt concepția Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în acord cu Sfânta Tradiție creștin-ortodoxă, despre menirea liturgică a bărbatului și femeii în Biserica creștin-ortodoxă.

Bărbatul și femeia sunt creați în taina Întrupării lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat omul după chipul Său, spune Scriptura. Chipul lui Dumnezeu e pecetluit în chipul de creație. Mai înainte de veci, Fiul lui Dumnezeu a asumat în sine chipul de creație ca chip de Fiu al Omului-Mielul jertfit înainte de veci. Fiul lui Dumnezeu asumând în Sine chipul de creație, Tatăl binecuvântând, iar Duhul Sfânt desăvârșind/plinind, Dumnezeu-Sfânta Treime a creat lumea. 

Părintele Ghelasie vorbește de Liturghia Sfintei Treimi în actul Genezei, în care "prescura" a fost tocmai acest chip de Fiu al Omului-Miel al lui Dumnezeu jertfit înainte de Facerea lumii, din care a luat ființă creația. Fiind enipostaziat de Fiul lui Dumnezeu, chipul de creație este indestructibil, astfel încât, chiar dacă, ca urmare a căderii, omul și creația trec prin moarte, ele se vor trezi la viață în momentul învierii universale, în universul eshatologic.  

Mai mult, se înțelege de ce creația are o condiție filială în raport cu Dumnezeu, și nu poate fi independentă, având chipul enipostaziat în Hristos. Arogându-și independența, la ispitirea diavolului, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, și-a uitat chipul/identitatea și a intrat, o dată cu natura, în lumea marcată de amestecul de bine și rău (sămânță și neghimă) și îmbrăcată cu iconomie de Dumnezeu în veșminte de piele-legile lumii actuale. 

Chipul lui Dumnezeu și chipul omului sunt două chipuri tainic întrepătrunse și neamestecate, neconfundate, al Fiului lui Dumnezeu și al Fiului Omului. În bărbat, Chipul lui Dumnezeu-Hristos e în prim plan/în evidență și chipul de creație e în spate/înlăuntru, deci bărbatul are ca evidență chipul de Fiu al lui Dumnezeu. În femeie, chipul lui Dumnezeu e în spate/înlăuntru și chipul de creație în evidență, deci femeia are în evidență chipul de creație-chipul de Fiu al Omului, chipul Maicii Domnului. 

Așadar, chipul bărbatului este icoana chipului lui Dumnezeu întrupat în creație, iar femeia, icoana chipului de creație care întrupează pe Dumnezeu, sau, în termeni ecleziali, icoana chipului de creație care "se întrupează" în Dumnezeu (alipindu-se Trupului dumnezeiesc al lui Hristos). 

Bărbatul și femeia au același chip al lui Fiului lui Dumnezeu întrupat, dar în două evidențieri diferite. Bărbatul închipuie/zugrăvește iconic pe Hristos, iar femeia, pe Maica Domnului. Întrucât icoana este chip liturgic, aceste chipuri iconice dau sensul menirii liturgice, așa că bărbatul are potența să fie preot, după asemănarea lui Hristos, iar femeia, biserică, asemenea Maicii Domnului, așa cum apar și reprezentările iconografice cu Hristos și Preacurata Fecioară.

Chipul bărbatului și chipul femeii sunt egale ca demnitate, fapt arătat de taina preoției universale, de a fi aluat sfânt ce dospește toată frământătura lumii, la care și bărbații (inclusiv laicii) și femeia participă fără diferențiere. În cadrul slujirii sacerdotale, modul liturgic al vieții ecleziale respectă alcătuirea iconică a chipurilor bărbatului și femeii. Modul eclezial al vieții este o pregustare a vieții restaurate și transfigurate în Hristos și Trupul Lui, Biserica.  

O deviere de la menirea liturgică a persoanei este inevitabil o neînțelegere de factură  iconoclastă și o situare în afara conglăsuirii cu Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți.

 Florin Caragiu

Un temei al cinstirii de către creștinii ortodocși a Sfintelor Moaște

 

Sfântul Simeon Teolog dă unul dintre argumentele teologico-mistice ale cinstirii Moaștelor Sfinților. El spune că "sufletele Sfinților (...) prin harul și unirea Duhului Sfânt se lipesc de Dumnezeu încă fiind ele în trupuri". Harul și unirea Sfântului Duh prezente în trupurile Sfinților le fac nestricăcioase, cu bună mireasmă, izvorâtoare de mir, vindecătoare în unele cazuri rânduite de Dumnezeu, ca mărturie divină a sfințeniei lor. Prezența lui Dumnezeu în ele le împărtășește caracterul de icoane ale sfințeniei divine, ce revarsă harul Lui asupra celor ce le cinstesc. Astfel, li se cuvine cinstire și închinare, care sunt adresate lui Dumnezeu Cel prezent în ele și Sfântului respectiv. De aceea,  un mod de gândire creștină care refuză cinstirea Sfintelor Moaște se cantonează în zona iconoclasmului.

Florin Caragiu

Spațiu-timp în mistica iconică (1)

 

 În volumul “Dialog în Absolut” (ed. Platytera, 2007, pp. 252-253), Părintele Ghelasie de la Frăsinei descrie pe baze hristologice și pnaumatologice o mistică a spațiului și timpului din perspectivă iconică. “Creația este în context istoric, are un început, dar nu un sfârșit”, ni se spune. Fiind nemuritor, sufletul ca ființă în sine de creație “nu are timp”, dar “corpul energetic are permanentă ieșire și intrare în ființa-suflet, de unde aparentul timp”.

Provocând o mutație de la modul euharistic de ființare la modul antagonist al ființării, căderea din Rai produce “timpul corpului”, ca timp “artificial-închipuit” generat de scindarea între suflet și trup, sau ca istoricitate marcată de entropie, boală, suferință și moarte. Înstrăinându-se de propria identitate iconică, omul trăiește o scindare între suflet și corp. De aici, corpul energetic apare ca o realitate consumabilă, ruptă de adâncul regenerator al sufletului, iar acesta din urmă, izolat în iluzia autonomizării sale în raport cu Arhechipul dumnezeiesc.

Taina creștină vine cu “redimensionarea spațiului și timpului”, arată părintele Ghelasie, care ne surprinde cu o definiție uimitoare, în registrul misticii iconice: Spațiul este “dimensiunea în energii-corp a Cuvântului-Logosului hristic”, pe când timpul este “dimensiunea în energii a Sfântului Duh”. Astfel, continuă Avva Ghelasie, taina Preasfintei Treimi e pecetluită în continuumul spațiu-timp, întrucât: “cuvântul ființial este spațiu infinit”, duhul ființial este “timp-memorie infinită”, iar “conștiința-chip de Dumnezeu Tatăl este cuprindere a însuși infinitului, care este pentru noi peste orice percepere”.

Din această perspectivă, ni se spune, “mistica spațiului și a timpului în creștinism este taina Sfântului Duh și a Cuvântului Hristos coborât în creație, în suflet și corp”. Viața isihastă trăită în lumina lui Hristos “nu trece dincolo de timp”, ci “intră în Sfântul Duh-Memoria în Sine a Dumnezeirii, Eternitatea ființială”. Împărtășindu-se de harul Duhului Sfânt, isihastul “nu trece dincolo de spațiu, ci intră în Cuvântul Hristic, Veșnicia existențială”. 

Rugăciunea isihastă este, astfel, “intrarea în timpul Sfântului Duh și în spațiul Cuvântului Ființial-Hristos, ca eternitate și veșnicie în supracuprinderea Conștiinței Absolute-Dumnezeu-Tatăl”. Fenomenologia căderii desparte timpul de Originea sa-Sfântul Duh și spațiul de Logosul în Sine-Fiul lui Dumnezeu, astfel încât spațiu-timpul se desacralizează și ființa creată se anormalizează, nemaiputându-și actualiza condiția euharistică a împărtășirii cu cele dumnezeiești și ajungând, ca urmare, supusă stricăciunii, bolii și morții.

Timpul, măsurând schimbarea, are ca arhemodel prefacerea lumii prin harul Duhului Sfânt, iar spațiul, Trupul lui Hristos cel cuprinzător a toate în dragostea lui Dumnezeu, Trupul înveșnicirii vieții create în împărăția Lui.

Florin Caragiu

 

Despre cârtire (1)

 

Cârtirea vine din frustrarea și nemulțumirea față de mersul lucrurilor rezistent sau contrar celui dorit sau imaginat. În loc de a căuta rostul pentru care Dumnezeu rânduiește sau îngăduie, spre binele nostru, această desfășurare a evenimentelor, și de a participa la lucrarea iconomiei Sale mântuitoare, răspundem cu răul cârtirii la răul ce (pare că) ni se-ntâmplă. Așa ne molipsim de rău, intrăm în logica lui antagonistă și pierdem aderența la bine. 

Urmărindu-și interesul meschin și blamând răul, cârtitorul nu leapădă lucrurile întunericului  și nu îmbracă „armele luminii” (Romani 13, 12), ci vorbește pe la spate, din ascunzișuri, diseminând bârfa, vrajba, revolta. În Sfânta Scriptură cârtitorii sunt cei „nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor” şi „gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste” (Iuda 1, 15). 

„Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială”, îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 2, 13). Remediul cârtirii este așezarea cu conștiința stării descoperite înaintea lui Dumnezeu, încredințarea de sine purtării Sale de grijă și socotința că toate cele ce se petrec ne cheamă printr-însa la o împreună-lucrare cu iubirea Lui mult-milostivă. Chiar atunci când pretinde că urmărește dreptatea, cârtitorul nu se alipește la bine, ci înmulțește răul, fără să înțeleagă că ființa dreptății, ca a oricărei virtuți, e dragostea (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Florin Caragiu

Despre trezvie (1)

 

Patimile tulbură mintea și o fac asemenea unei oglinzi deformatoare a rațiunii firești și opacă față de lumina dumnezeiască. Trezvia este starea minții devenită transparentă pentru luminările conștiinței. Această virtute se naște din rugăciune și curățirea de patimi. Începutul ei este atenția față de gândurile amestecate ce ne asaltează, și o oprire a războiului lor prin gestul de așezare ființială înaintea lui Dumnezeu în gest de închinare, pentru a primi discernământul duhovnicesc. Trezvia este un mediu de restaurare și revelare a ordinii și distincției fără separare și contrarietate între suflet și trup, ființă și energii, după chipul și rațiunea dumnezeiască a firii.

Florin Caragiu

Despre apocalipsa discretă (1)

 

Creștinismul a fost marcat dintru început de caracterul profetic al prefigurării și pregustării tainei vieții viitoare în lumea actuală, după cuvântul emblematic al Mântuitorului: „Vine ceasul și acum este”, ce a vestit Evanghelia închinării în duh și adevăr (Ioan 4, 23). S-a vorbit chiar de o eshatologie discretă inaugurată de Învierea lui Hristos. 

De-a lungul timpului, mulți prooroci mincinoși s-au hazardat să prezică vremea sfârșitului, creând panică, odată cu adevărate diversiuni la urgențele vieții duhovnicești, care sunt: curățirea, luminarea și unirea dumnezeiască, sau căutarea lui Dumnezeu, întâlnirea cu El și împărtășirea cu El.

Însă Mântuitorul spune limpede: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36), arătând prin aceasta că momentul venirii Sale în slavă nu-i este dat omului să-l cunoască.

Ce valoare pot avea, în aceste condiții, proorociile unor oameni duhovnicești, asupra unor semne ce vestesc sfârșitul apropiat al lumii? Așa cum există o eshatologie discretă, manifestată prin lucrări dumnezeiești mai presus de fire (tainele Bisericii, minuni, viziuni, transfigurări ale sfinților prin harul Duhului Sfânt etc.), există în fiecare epocă și o apocalipsă discretă, în care ni se descoperă dezlănțuiri ale răului, precum și modul în care lumea e cernută și binele strălucește.

Luând aminte la semnele Apocalipsei discrete din vremea noastră ca semne de urgență a îndreptării vieții noastre înaintea lui Dumnezeu, să ne întoarcem fața spre El și să nu ne lăsăm furați de diversele zvonuri apocaliptice: „Iată este acolo; iată, aici”, urmând cuvintelor Mântuitorului, care spune: „nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei” (Luca 17, 23). Așadar, în loc să ne alarmăm, să ne cultivăm curăția inimii și trezvia minții, spre a primi dragostea lui Dumnezeu care nu cade niciodată (I Cor. 13, 8), căci nu putem ști vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului (Matei 25, 13). 

Florin Caragiu

Despre răbdare (1)

 

Răbdarea este o cale tainică de îmblânzire a timpului, sau de trecere de la timpul profan la timpul sacru, liturgic, în cursul unei încercări/experiențe de lungă durată.

Așteptarea ca izbăvirea de anumite lucruri greu de suportat (presiuni din afară, necazuri, neînțelegeri, suferințe, boli, neîmpliniri etc.), și venirea unora dorite (ușurări, bucurii, recuperări, împăcări, realizări etc.) să se întâmple apasă, fiind greu de suportat. La început, omul strânge din dinți, răbdând de nevoie. Se zbate în gânduri negre, ca un pește pe uscat, într-un mod ce-i vlăguiește puterile. Ar vrea ca timpul să treacă mai repede, să scape pur și simplu de tortura timpului psihologic, a cărui lentoare îl aduce la disperare.

În momentele acestea limită, care te fac să-ți simți neputința în toată „splendoarea” ei, nu bănuiești că ești cercetat de Dumnezeu. Te simți părăsit, abandonat într-o mlaștină a disperării. Însă, răbdând cu nădejde „contra evidențelor”, rugându-te cu inima frântă, sesizezi o lucrare tainică ce are loc în tine. Suferința doboară, rând pe rând, toate rezistențele lăuntrice și obstacolele puse prin  modul tău de viață în fața întâlnirii cu Dumnezeu. Este un moment ce poate prilejui o neimaginată trezire a sufletului, care simte că lanțul timpului strâns încolăcit în jurul său cade la atingerea harului.

Rugăciunea țâșnește din inimă odată cu un timp nou, concentrat în clipa modulată de savoarea veșniciei. Ai vrea ca trăirea aceasta de taină să nu se mai oprească. Cutremurat te cufunzi într-o stare de închinare ce se face primitoare a unui timp nou, în care simți mișcările sufletului libere de întuneric și chin, în ritualul reciprocei dăruiri între tine și Dumnezeu.

Revenit la timpul obișnuit, duci dorul acestui timp sacru născut din virtutea răbdării, ce urmează speranța până în iadul deznădejdii. Realizezi că a lucra în mod  conștient, în mijlocul provocărilor de zi cu zi virtutea răbdării, înseamnă a-ți pune în rânduială viața,a face din ea un ritual al iubirii și reciprocei dăruiri, o prelungire de Liturghie.

Pricepi nevoia de a renunța la „graba aceasta care strică mintea” (Avva Ghelasie de la Frăsinei), a alergării după ținte iluzorii, ce pierde pe drum esențialul, tinderea chipului după Arhechip. Înțelegi că un mod de a fi cu și întru Dumnezeu e unicul lucru cu adevărat necesar: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31).

Florin Caragiu

Despre bunătate (1)

 

„O, dacă ați ști că datorită Duhului Sfânt respirăm!”, scria părintele Ghelasie de la Frăsinei. Bunătatea e oxigenul vieții duhovnicești, fără de care aceasta se asfixiază și moare. Ea este darul Sfântului Duh ce iconizează făptura, desăvârșind-o în unire cu Dumnezeu.

“Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”, citim în Sfânta Scriptură (Iacov 1, 17). Izvor și plinire a virtuților, bunătatea este o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, în cursul căreia omul primește o transfuzie de har, sporind în asemănare cu Cel Preabun.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: “să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (...) ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (I Tim. 2, 3).  

Bunătatea e “cruce pe inimă”, se spune, căci ea ne cere să purtăm sarcinile unii altora (Gal. 6, 2), ca să împlinim cuvântul lui Hristos; întru acesta rămânând, ne vom iubi unul pe altul precum ne-a iubit El (Ioan 15, 12).

Bunătatea se revarsă din dragoste, fiind strălucirea ei inefabilă. Ea înseamnă o urmare a chenozei (micșorării de sine) din iconomia Întrupării dumnezeiești, din dragoste de Dumnezeu și de aproapele. De aceea, chipul bunătății e smerenia încununată de slava divină. 

Discretă, firească (neprefăcută) și luminoasă, bunătatea este raza chipului cel dinlăuntru al ființei, care străpunge norii de amăgiri ce-l acoperă.

Florin Caragiu

Despre blândețe (1)

 

Blândețea este izvor al fericirii după care tânjește omul, ne spune Hristos în Evanghelie (Mt. 5, 5). Ea este virtutea ce îmblânzește deprinderile pătimașe ale firii, lăsând să transpară în relațiile cu semenii și cu natura bunătatea originară a firii create de Dumnezeu (Fac. 1, 31). Blândețea e o covârșire a logicii antagoniste a căderii, a opoziției dintre sine și alteritate, a luptei pentru supraviețuire ce pare a domina mersul lumii în starea actuală, printr-o mișcare stabilă ce reașază lucrurile în albia firească a binelui, după o logică a ființei întru comuniune.

Vedem adesea cum omul cel mai adesea șovăie, se împleticește și cade, nefăcând binele pe care îl voiește, ci răul nedorit (Rom. 7, 19). Blândețea este starea de spirit calmă și receptivă în care glasul conștiinței tronează în minte. Așa căpătăm simțirea înțelegătoare ce sesizează voia lui Dumnezeu, care ne-a creat din iubire și întru ea. De aceea, stăruind în bine, blândețea nu se mai clatină în fața rafalelor ispitei, ci înaintează “din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

Orice deprindere pătimașă sădește în fire o rezistență față de lucrarea dumnezeiască în noi și impulsuri contrare orientării iconice a firii. Blândețea domolește pornirile pătimașe și înfrânează, de asemenea, reacțiile necugetate după logica “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ea moștenește pământul transfigurat din împărăția cerurilor: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5).

Florin Caragiu