Frumusețea lucrurilor ultime (41)

Conștiința, memoria și limbajul întrepătrunse prezentifică realitatea. Odată cu trecerea peste hotarul morții, iubirea duhovnicească se dezvăluie a fi mediul cu cea mai eficientă forță plastică de actualizare a acestei perihoreze, prin care conștiința capătă adâncimea memoriei și expresivitatea limbajului, memoria dobândește transparența conștiinței și consistența intersubiectivă a limbajului, iar limbajul primește în sine chipul ce pecetluiește unitatea și unicitatea conștiinței și spiritul ce conferă coerență memoriei.

De aceea grija pentru o bună comunicare a însușirilor între conștiință, memorie și limbaj coincide cu cea pentru o menținere în viață a flăcării simțământului de prezență, hrănit și stimulat de virtutea dragostei.

În modul existenței de după moarte, prezența se încheagă tocmai din împletirea conștiinței, memoriei și limbajului realizată cu puterea dragostei, prin lucrarea harului dumnezeiesc. De aceea, uneori sfinții numesc iadul un loc în care predomină simțământul absenței, angoasa unui mod de existență ce izolează la maximum și practic face inactive potențele unei ființe.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (40)

„Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.  Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde” (Ps. 15, 8-9).  Conștiința prezenței lui Dumnezeu impulsionează sufletul, mintea și trupul să își transcendă limitele și să își găsească echilibrul într-o mișcare dinamică de înaintare în orizontul tainei, al unei vieți dumnezeiești ce copleșește păcatul, slăbiciunea și moartea.

Prin prisma vederii lui Dumnezeu, imaginea creației capătă adâncime, fiind privită în perspectiva veșniciei, atrasă de curentul unei vieți înviate și transfigurate, a veacului ce va să fie.

Simțământul prezenței lui Dumnezeu este paradoxal. Pe de o parte se aseamănă unei amintiri din viitor, transportând în clipă ceva din consistența veșniciei, care trezește o disponibilitate spre schimbare a minții (metanoia)  în raport direct cu sporirea simțământului de dragoste ce ne leagă de toate celelalte ființe, prin înrâurirea harului divin.

Pe de altă parte, această prezență nu numai că ne orientează intenția, ci și ne susține voința, fiind resimțită în proximitatea de-a dreapta, indicație a unui suport continuu din partea iconomiei divine, ce poate oricând răsturna un eșec personal într-un prilej de schimbare a perspectivei și reînnoire a viziunii.

Roadele acestei efervescențe resimțite sub atingerea prezenței dumnezeiești se pot vedea în câmpul conștiinței (bucuria inimii), al limbajului (capacității de comunicare), dar și al organicului (animat de presimțirea învierii), ce sunt revitalizate și reunificate prin părtășia la filiația Logosului întrupat.  

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (39)

În actul cunoașterii, se disting două momente legate între ele a căror înlănțuire se aseamănă unei respirații vitale pentru consistența, coerența și anvergura ei. Este vorba despre momentul expansiunii, al lărgirii perspectivei, al cuprinderii din mai multe perspective chiar, și momentul concentrării, al focalizătii atenției, al precizării sau punctării detaliilor.

Ambele procese își au limitele lor gnoseologice. De la un ordin de mărime încolo, orice extindere a privirii pierde din claritate, fie că se întâmplă în domeniul macroscopic, fie în cel al realităților infinitezimale. Tocmai de aceea este nevoie de o continuă alternare a celor două momente, pentru că fixarea pe unul singur dintre ele duce la un inevitabil impas.

Astfel, în orice demers cunoscător aveți grijă să păstrați funcțională această alternanță benefică, lărgind pe de o parte orizontul prin deschiderea față de nou, prin asimilarea, precum și interconectarea cunoștințelor din varii zone ale realității, prin atitudinea dialogală, non-reducționistă, prin exersarea operației de amplificare, de constituire participativă a înțelegerii cu tindere spre o vedere cuprinzătoare.

Și atunci când ajungeți la limita dincolo de care claritatea se pierde, nu vă opriți brusc mișcarea, nu vă retrageți într-un gest reflex, retractil, ci lăsați intuiția și, mai adânc, conștiința să meargă un pic mai departe, să respire aroma infinitului tainei.

Apoi, în mod natural, lăsați mintea să revină într-o mișcare de reflux spre exersarea discernământului, spre focalizarea atenției și operarea distincțiilor, spre găsirea verigilor care leagă strâns trupul împrăștiat al cunoașterii, spre o bună și continuă reașezare pe fundamentele tradiției.

Mergeți de asemenea până la limita clarității vederii, și nu vă opriți brusc atunci când pierdeți pământul rigorii de sub picioare. Lăsați, în același fel, intuiția și, mai mult, conștiința să înainteze liber dincolo de zona sesizării contururilor ferme, gustând așișderea din lumina și liniștea tainei.

Acest exercițiu mental este foarte folositor pentru o continuă oxigenare și integrare a corpului informațional ce are nevoie să fie asimilat vieții.

Florin Caragiu

Frumusețea lucrurilor ultime (38)

Extrovertirea și introvertirea ca forme de evadare în, respectiv din realitatea exterioară exprimă un anume deficit de conștiință, conștiința fiind cea care catalizează raportul dintre sine și alteritate, sau dintre realitățile lumii interioare și cele ale lumii exterioare, acționând asemenea unei esențiale enzime ce face posibilă buna desfășurare a procesului de asimilație psihică a experienței. Lumina conștiinței induce în evenimentele exterioare acea strălucire familiară ce poate intra în rezonanță afectivă cu starea lăuntrică a ființei, făcând-o să transpară prin ele. Reciproc, razele conștiinței răspândesc până în adâncimile sinelui chemarea de a ieși din sine întru întâmpinarea celuilalt, nevoia de a trăi bogăția experiențelor intersubiective. Conștiința face ca realitatea interioară și cea exterioară să-și comunice însușirile, să se iconizeze prin întâlnirea uneia cu cealaltă, în lumina chipului dumnezeiesc.

Florin Caragiu