„Văzut-am
mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu
mă clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea,
dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde” (Ps. 15, 8-9).
Conștiința prezenței lui Dumnezeu impulsionează sufletul, mintea și trupul să
își transcendă limitele și să își găsească echilibrul într-o mișcare dinamică
de înaintare în orizontul tainei, al unei vieți dumnezeiești ce copleșește
păcatul, slăbiciunea și moartea.
Prin
prisma vederii lui Dumnezeu, imaginea creației capătă adâncime, fiind privită
în perspectiva veșniciei, atrasă de curentul unei vieți înviate și
transfigurate, a veacului ce va să fie.
Simțământul
prezenței lui Dumnezeu este paradoxal. Pe de o parte se aseamănă unei amintiri
din viitor, transportând în clipă ceva din consistența veșniciei, care trezește
o disponibilitate spre schimbare a minții (metanoia) în raport direct cu sporirea simțământului de
dragoste ce ne leagă de toate celelalte ființe, prin înrâurirea harului divin.
Pe
de altă parte, această prezență nu numai că ne orientează intenția, ci și ne
susține voința, fiind resimțită în proximitatea de-a dreapta, indicație a unui suport continuu din partea iconomiei divine, ce poate oricând răsturna un
eșec personal într-un prilej de schimbare a perspectivei și reînnoire a
viziunii.
Roadele
acestei efervescențe resimțite sub atingerea prezenței dumnezeiești se pot
vedea în câmpul conștiinței (bucuria inimii), al limbajului (capacității de
comunicare), dar și al organicului (animat de presimțirea învierii), ce sunt
revitalizate și reunificate prin părtășia la filiația Logosului întrupat.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu