„A-ți
cunoaște limitele înseamnă a le depăși”, scrie undeva Constantin Noica. Într-adevăr,
putem vedea aceasta, de pildă, în cursul unui traseu solicitant, în care
eforturile noastre ne împing spre limită.
Înfruntând
oboseala dusă până la extrem, ajungând până în punctul în care fiecare pas se
cere tras cu osteneală, după o vreme, pe nesimțite, îți dai seama de o
schimbare surprinzătoare, de o transformare de stare, de parcă ai fi intrat pe
pilot automat și picioarele tale te-ar purta singure.
Tensiunea
extremă din mușchi se relaxează, nevoia impulsionării continue mentale a
mișcărilor dispare, lăsând loc unei ușurințe în a-ți urma propriul trup ce
parcă merge de la sine, eliberat de o nevăzută povară.
În
astfel de momente, se eliberează și capacitatea contemplativă, redusă până la
extrem până atunci de grija nevoinței. Ajungi să privești toate, și chiar pe
tine însuți, cu o detașare infuzată de empatie.
Astfel,
trecând de un punct în care ți se pare că puterile tale s-au epuizat, descoperi
cu uimire noi resurse nebănuite de vitalitate, tocmai în punctul în care controlul
voinței ajunge în punctul limită, care indică în fond chiar o depășire a
limitelor.
A-ți
depăși limitele înseamnă a ajunge în acel punct în care controlul voinței, mare
consumator de energie, lasă loc unui simțământ de plutire, de alunecare, de
înaintare în trena sufletului, sau a sinelui, sau, de ce nu, de urmare a unui
har nevăzut.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu