În
fața lucrurilor dumnezeiești, cunoașterea umană are nevoie de acoperământul
sau vălul smereniei, pe care îl poate ridica fără primejdie numai dragostea,
odată cu acea sporire în har ce poate suporta strălucirea apropierii de rugul
aprins al vieții necreate.
Vedem
cum în perioada Vechiului Testament „fața lui Moise strălucea şi Moise îşi
punea iar vălul peste faţa sa,
până când intra din nou să vorbească cu Domnul” (Ieșire 34, 35). Vălul transparent
al smereniei se distinge de vălul ce stă pe inimă (2 Cor. 3, 15), până la
întoarcerea către Domnul, singura ce-l desființează (2 Cor. 3, 16).
Există,
așadar, un văl prin care transpare lumina unor realități neapropiate, și un văl
opac, al învârtoșării minții, „vălul
întunecat al uitării” (Înț. Sol. 17, 3) ce susține ignoranța și închiderea,
baricadarea conștiinței spre a nu lăsa să pătrundă lumina dătătoare de viață a
adevărului. Acest din urmă văl nu poate fi, însă etanș, în tăinuirea
păcatelor ascunse, întrucât este penetrat de spaima și tulburarea nălucirilor,
a reacțiilor compensatorii inconștiente (idem).
Trecând
de la câmpul cunoașterii la cel al acțiunii, vălul poate indica înfrânarea, sau
lucrarea cu hotar sau purtare de grijă, care dezamorsează răul, scoțându-l din
prim-plan și nelăsându-l să orbească rațiunea, încât să poți discerne cursul
lucrurilor în finalitatea sa mai îndepărtată, prin prisma binelui: „Omul cel
drept în calea sa şi cel ce grăieşte cuvinte de cinste (...) dă la o parte
câştigul cel nedrept, (...) mâinile înapoi le trage şi mită nu primeşte, îşi
astupă urechile când aude fărădelegi şi îşi pune văl pe ochi ca să nu mai vadă răul” (Isaia 33, 15).
În
sens opus, vălul fricii, reducând drastic libertatea umană, oprește
actualizarea potențelor de împlinire a ființei, tocmai pentru că împiedică
saltul lepădării de sine, singurul ce-și poate asuma riscul deschiderii lăuntrice
spre primirea dragostei desăvârșite.
.Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu