Frumusețea lucrurilor ultime (25)

„Când un sunet auzit odată, demult, răsună iar după mult timp, și bucuria și tristețea se împletesc ca să dea naștere unui poem”, observă Yasunari Kawabata.

Arta unește stările contradictorii ale ființei într-o imagine ce produce prin comunicarea însușirilor un salt semnificativ pe un nivel de conștiință superior, în care se suspendă tensiunile antagoniste ale ființării, cu inerentele tendințe reductive în ordinea cunoașterii.

Autorul japonez remarcă, de asemenea, în „Valsul florilor” distincția între dragostea din interes și „voința de a iubi”, „dragostea susținută de voință” ce face ca până și un parcurs al vieții care „se termină rău” să nu se transforme într-o tragedie, să nu lase în urmă reziduul „părerilor de rău”.

Trezind fiorul eshatologic, asemenea unei amintiri din viitor, dragostea, prin „mila cerului”, dezamorsează memorialul exploziv ce minează psihicul uman, hrănind mugurii speranței și stimulând liniștea inimii.

Florin Caragiu