sâmbătă, 9 iulie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (33)



„Poezia iconică este o poezie ‘schimbată la față’, o poezie în care principalele categorii mundane – spațialitatea, durata și mișcarea – au toate fața schimbată. Este o poezie modelată haric pentru proceduri apte să determine necreatul ‘înțelesurilor de deasupra cerurilor’ să-și găsească gazdă în inima creatului, într-o icoană, în pământescul și cerescul poemului iconic. Să facă din poemul iconic forma poetică hiperelastică a unei ‘arhitecturi care fluctuează și care se mișcă, care se dilată și se restrânge și devine casă pentru înțelesul poeziei' – sună definiția impecabilă, telegrafiată simplu și pe înțelesul tuturor de Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de fugă”, observă Sorin Dumitrescu în „Tablou cu orbi” (Fundația Anastasia, 2013, pp.160-161). „Descrierea acestei metode descoperă filiația impresionantă a poeziei rupte, cu spațialitatea ‘ruptă’ caracteristică oricărei icoane” (p. 162). „Metalingvistica poemelor iconice, a nodurilor și a semnelor” lui Nichita Stănescu păstrează însă o uimitoare fluență a discursului și coerență a înțelesurilor, în ciuda „atâtor aparențe deconcertante – incongruență, ‘dezmădulare’, ruptură peste tot, înșiruire criptică a vorbelor, părând mai curând fără sens și parcă înadins exprimate prodigios și cuceritor” (p. 160). „Icoana (ca și poemul iconic) adună un spectru larg de direcții și de perspective definite autonome, care fug diferit și care în final se anulează / se conciliază reciproc” (pp. 62-63).
O cauză profundă a acestei schimbări de perspectivă este nevoia de reflectare a unei schimbări a minții (metanoia), care să scoată în prim-plan modul intersubiectiv, nonlinear și neuniformizat al conștiinței, în care sensul nu se activează pe liniiile de câmp ale legii impersonale, ci după o ierarhie dictată de nevoia profundă a comuniunii, în nodurile și semnele unor întâlniri semnificative, ale unor cuvinte ce iau trup în punctele de fugă ale realității create spre temeiul transcendent al realității dumnezeiești.
Presupoziția uniformității frecvent folosită de artă și știință este suspendată în momentul în care se adoptă modul holistic și dialogic de cuprindere a realității propriu conștiinței, care integrează diverse planuri și inițiative într-o imagine unitară, în care sensul nu se dezvoltă monist prin reducție sau simplificare, ci plural prin interactivitate și sinergie, ca un mod de cuprindere neantagonist a unei realități momentan sfâșiate de lupte și viețuind în orizontul morții. 
Este, în fapt, o modalitate de sesizare a realității în care transpare iradiind dinspre eshaton lumina învierii, sursa unei vederi mai cuprinzătoare. În sânul imaginii holistice a conștiinței își au loc, așadar, diverse puncte de fugă ce reflectă însăși capacitatea ei de empatizare, de a se pune în locul celuilalt și de a adăposti în sine o icoană a dialogului cosmic și supracosmic.

Florin Caragiu



Niciun comentariu: