„Poezia
iconică este o poezie ‘schimbată la față’, o poezie în care principalele
categorii mundane – spațialitatea, durata și mișcarea – au toate fața
schimbată. Este o poezie modelată haric pentru proceduri apte să determine necreatul ‘înțelesurilor de deasupra
cerurilor’ să-și găsească gazdă în inima creatului,
într-o icoană, în pământescul și
cerescul poemului iconic. Să facă din
poemul iconic forma poetică hiperelastică a unei ‘arhitecturi care fluctuează
și care se mișcă, care se dilată și se restrânge și devine casă pentru
înțelesul poeziei' – sună definiția impecabilă, telegrafiată simplu și pe
înțelesul tuturor de Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de fugă”, observă
Sorin Dumitrescu în „Tablou cu orbi” (Fundația Anastasia, 2013, pp.160-161). „Descrierea
acestei metode descoperă filiația impresionantă a poeziei rupte, cu spațialitatea ‘ruptă’ caracteristică oricărei
icoane” (p. 162). „Metalingvistica poemelor iconice, a nodurilor și a semnelor”
lui Nichita Stănescu păstrează însă o uimitoare fluență a discursului și
coerență a înțelesurilor, în ciuda „atâtor aparențe deconcertante –
incongruență, ‘dezmădulare’, ruptură peste tot, înșiruire criptică a vorbelor,
părând mai curând fără sens și parcă înadins exprimate prodigios și cuceritor”
(p. 160). „Icoana (ca și poemul iconic) adună un spectru larg de direcții și de
perspective definite autonome, care fug diferit și care în final se anulează /
se conciliază reciproc” (pp. 62-63).
O
cauză profundă a acestei schimbări de perspectivă este nevoia de reflectare a
unei schimbări a minții (metanoia),
care să scoată în prim-plan modul intersubiectiv, nonlinear și neuniformizat al
conștiinței, în care sensul nu se activează pe liniiile de câmp ale legii
impersonale, ci după o ierarhie dictată de nevoia profundă a comuniunii, în
nodurile și semnele unor întâlniri semnificative, ale unor cuvinte ce iau trup
în punctele de fugă ale realității create spre temeiul transcendent al
realității dumnezeiești.
Presupoziția
uniformității frecvent folosită de artă și știință este suspendată în momentul
în care se adoptă modul holistic și dialogic de cuprindere a realității propriu
conștiinței, care integrează diverse planuri și inițiative într-o imagine
unitară, în care sensul nu se dezvoltă monist prin reducție sau simplificare,
ci plural prin interactivitate și sinergie, ca un mod de cuprindere
neantagonist a unei realități momentan sfâșiate de lupte și viețuind în
orizontul morții.
Este, în fapt, o modalitate de sesizare a realității în care transpare iradiind
dinspre eshaton lumina învierii, sursa unei vederi mai cuprinzătoare. În sânul
imaginii holistice a conștiinței își au loc, așadar, diverse puncte de fugă ce
reflectă însăși capacitatea ei de empatizare, de a se pune în locul celuilalt
și de a adăposti în sine o icoană a dialogului cosmic și supracosmic.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu