Conștiința,
memoria și limbajul întrepătrunse prezentifică realitatea. Odată cu trecerea
peste hotarul morții, iubirea duhovnicească se dezvăluie a fi mediul cu cea mai
eficientă forță plastică de actualizare a acestei perihoreze, prin care
conștiința capătă adâncimea memoriei și expresivitatea limbajului, memoria
dobândește transparența conștiinței și consistența intersubiectivă a
limbajului, iar limbajul primește în sine chipul ce pecetluiește unitatea și
unicitatea conștiinței și spiritul ce conferă coerență memoriei.
De
aceea grija pentru o bună comunicare a însușirilor între conștiință, memorie și
limbaj coincide cu cea pentru o menținere în viață a flăcării simțământului de
prezență, hrănit și stimulat de virtutea dragostei.
În
modul existenței de după moarte, prezența se încheagă tocmai din împletirea
conștiinței, memoriei și limbajului realizată cu puterea dragostei, prin
lucrarea harului dumnezeiesc. De aceea, uneori sfinții numesc iadul un loc în
care predomină simțământul absenței, angoasa unui mod de existență ce izolează
la maximum și practic face inactive potențele unei ființe.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu