Stavros

1

Câinele negru s-a tolănit pe caldarâm,

moleșit de căldura apăsătoare.

Pescărușii taie albastrul dintre munți și mare,

nisipul umed de la marginea plajei se surpă sub tălpi.

O zi în care nu ne-am dus la bun sfârșit planurile

poate fi totuși o zi salvată de iubire.

Ne-am urmărit cu privirea până au adormit toate gândurile.

A fost seară și a fost dimineață – ziua noastră.

2

Inima-i ca o scoică în care asculți marea,

înotând cu ochii închiși spre un țărm inundat de razele pale ale dimineții.

Azi am bătut pe umeri un arbore secular,

i-am mulțumit că ne-a așteptat atâta

ca o cruce între măceșii îmbrățișați

– teiubescumva –

vântul ne scrie povestea în limba lui pe pielea turiștilor grăbiți.

Ne culegem semnele puse pe drum:

cruce, gură-de-aur, gavriil, maria.

Dragostea e atât de frumoasă

încât nu-i vezi începutul, nici sfârșitul,

cum ai mușca dintr-un măr scuturat de ispită.

3

Pe drumul de la plajă spre casa de vacanță

sârmele de telegraf sunt un portativ muzical

pe care un stol de rândunici se așază spre seară,

în timp ce nouă ne vine în minte

același cântec din vechime

care leagănă apa din pahare în ritmul unei mări liniștite

prin care trece un curent foarte rece de apă dulce.

4

munții și marea topindu-se unul într-altul,

forfota pieții cu suveniruri în noapte,

toată această lume învârtindu-se în jurul nostru

asemenea unei bolți cu stele în jurul unei mici planete

în care pâlpâie viața întinsă pe un șezlong

sub o umbrelă de paie.

5

lăcusta ascunsă-n cutele prosopului –

bucuria ei de-a regăsi ieșirea în aer liber –

ajutată discret

îmi colorează simțământul de libertate a ființei,

la fel ca tremurul frunzelor de dafin în adierea serii

și ca lunecușul pe buze al macaroanelor

ce seamănă izbitor cu o idee dusă până la capăt.

6

Câinele negru stă cu botul pe labe

privind explozia lentă a orizontului.

Părul îi flutură la atingerea brizei

în timp ce el, nemișcat, visează cum o luăm spre plajă

printre bețele de trestie înfipte în nisip.

Din vârful lor, ne pândește o vrabie.

În urma valurilor ce vin și pleacă tălpile se afundă ușor

de parcă am fi plantați într-o clepsidră

în care marea ne spală picioarele cu părul capului ei.

7

Zgomotele dimineții: o albină bâzâind sub balcon,

cântecul repetat al guguștiucului,

o ușoară bătaie de aripi undeva în spatele meu,
un scuter traversând câmpul vederii,

pașii mărunți ai unui trecător,

o mașină pornind încet,

foșnetul pădurii învăluind briza vecină a mării,

chemarea melodioasă a glasului tău

în bătaia clopotelor bisericii vechi din cartier

și, peste toate acestea, trilul unei păsări necunoscute

făcând ca toate mărgelele acestui gând să se rostogolească în iarbă,

sclipind în lumina zorilor.

8

Azi

marea a fost limpede ca un lac,

liniștită:

vedeai prin ea fiecare pietricică de pe fundul apei,

fiece peștișor sau scoică.

Din timp în timp săreau pe suprafața ei

ca din arc bancuri de pești mici.

Lângă țărm a venit o rață sălbatică

și eu, pierzând pământul de sub picioare

m-am întors să-ți culeg zâmbetul de pe plajă.

9

Și iarăși, zeci de rândunici așezate

pe firele de telegraf ca un arpegiu.

Florile stacojii, de culoarea veșmântului Maicii Domnului.

Palmierii cu frizura lor postmodernă.

Și viața noastră curgând liniștită

între malurile unor mici întâmplări, făgașe

tăiate în timp și în trup.

Luntrea săgetând valurile, și luntrașul căzut pe gânduri,

oprindu-se să asculte un sunet abia auzit.

Pe măceșul cățărat pe balcon,

pe aceeași crenguță, stau învecinate fructe roșii, abia coapte,

și negre, trecute.

Trenul municipalității urcă dinspre mare spre culmile împădurite.

Pasagerii lui flutură mâinile a salut către localnici.

Tabăra de elevi, gălăgioasă ca un cârd de gâște sălbatice.

Banca singuratică pe malul albiei secate.

Grădina liniștită, în răcoarea serii.

Vom mai sta două zile, ca două clipe culcate, ușor alipite,

în chipul unui infinit.

Florin Caragiu