joi, 25 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (67)


Când te gândești că la scara istoriei cosmice fiecare ființă vie este ca scăpărarea unei luminițe apărute din neant și care pare a se stinge la scurtă vreme iarăși în neant, lăsând după ea doar o urmă fină în memoria conștiințelor ce au participat la drama existenței ei efemere, realizezi că numai Dumnezeu poate feri întregul existenței de cea mai cumplită tragedie, cea a copleșirii ei de către absurd. Numai El poate salva destinul deplinătății vieții de căderea în golul neființei.
Nu voi înceta să amintesc: datoria și menirea omului este de a atrage împreună cu sine întreaga creație în taina filiației dumnezeiești. De aceea, omul nu are voie să lase cele mai mici și de jos în avântul spre cele mai mari și mai înalte, cu alte cuvinte, să lase natura cu cele mai mărunte forme ale sale de viață în afara razei de acțiune a rugăciunii și liturghisirii sale iubitoare.
Nu întâmplător, cea mai mare taină a Bisericii, unirea sau împărtășirea omului cu Trupul și Sângele lui Hristos Cel Înviat, se slujește de elementele materiale ale pâinii și vinului, aduse la altar spre prefacere, pentru a sublinia decisiv faptul că omul poartă în sine responsabilitatea asupra întregii creații, că este dator să cuprindă în liturghisirea sa întreaga zidire înaintea lui Dumnezeu. De aceea, apropierea autentică a omului de Dumnezeu are caracterul unei sobornicități cosmice, cum indică și străvechea baladă Miorița. Sfântul Apostol Pavel arată lămurit că până în vremea de astăzi toată făptura suspină în așteptarea descoperirii slavei fiilor lui Dumnezeu, taina părtășiei sale la comoara harului ascunsă în țarina creației.

Florin Caragiu



Niciun comentariu: