Când te
gândești că la scara istoriei cosmice fiecare ființă vie este ca scăpărarea
unei luminițe apărute din neant și care pare a se stinge la scurtă vreme iarăși
în neant, lăsând după ea doar o urmă fină în memoria conștiințelor ce au
participat la drama existenței ei efemere, realizezi că numai Dumnezeu poate
feri întregul existenței de cea mai cumplită tragedie, cea a copleșirii ei de
către absurd. Numai El poate salva destinul deplinătății vieții de căderea în
golul neființei.
Nu voi înceta
să amintesc: datoria și menirea omului este de a atrage împreună cu sine
întreaga creație în taina filiației dumnezeiești. De aceea, omul nu are voie să
lase cele mai mici și de jos în avântul spre cele mai mari și mai înalte, cu
alte cuvinte, să lase natura cu cele mai mărunte forme ale sale de viață în
afara razei de acțiune a rugăciunii și liturghisirii sale iubitoare.
Nu
întâmplător, cea mai mare taină a Bisericii, unirea sau împărtășirea omului cu
Trupul și Sângele lui Hristos Cel Înviat, se slujește de elementele materiale ale
pâinii și vinului, aduse la altar spre prefacere, pentru a sublinia decisiv
faptul că omul poartă în sine responsabilitatea asupra întregii creații, că
este dator să cuprindă în liturghisirea sa întreaga zidire înaintea lui
Dumnezeu. De aceea, apropierea autentică a omului de Dumnezeu are caracterul
unei sobornicități cosmice, cum indică și străvechea baladă Miorița. Sfântul
Apostol Pavel arată lămurit că până în vremea de astăzi toată făptura suspină
în așteptarea descoperirii slavei fiilor lui Dumnezeu, taina părtășiei sale la
comoara harului ascunsă în țarina creației.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu