„Fără
îndoială, animalele au fost lăsate de Dumnezeu pentru a fi tăiate și apoi
mâncate de către om”, spun unii creștini. Acest
gen de afirmații riscă să inducă în eroare prin tendința de a lega
intenționalitatea lui Dumnezeu de urmările Căderii. Intenționalitatea lui
Dumnezeu, expresie a iubirii Sale, nu are nimic de-a face cu omorârea unor
ființe vii, fie și spre a fi mâncate de către om.
Pogorământul dumnezeiesc de
după căderea omului este legat nu de intenția divină originară, ci de neputința
omului și de măsura nedesăvârșirii lui. Imaginea unui Dumnezeu crud și
impasibil la suferința unor ființe vii, creator al morții, este falsă și
iconoclastă, un atentat direct la chipul iubirii Sale. Dumnezeu nu l-a gândit pe om ca pe un tiran și
măcelar al creației. El este Iubire nu doar în raport cu omul, ci cu toată
făptura Sa, pe care a creat-o din iubire, spre a se face părtașă „slavei fiilor lui Dumnezeu”, așteptată cu
suspine, după cum arată
sfântul apostol Pavel.
Să nu uităm, creștinismul nu este esențialmente
antropocentric, ci hristocentric, omul fiind chipul lui Dumnezeu întrupat prin
care însă întreaga făptură se împărtășește de slava dumnezeiască. Chipul omului
are, așadar, o acoperire universală prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, care
conferă logositate fiecărei făpturi, din iubire și fără a voi El suferința și moartea
vreunei ființe vii. Roadele Învierii lui Hristos se prelungesc, potrivit
aceluiași apostol Pavel, la toată făptura, menită, prin intermediul relației cu
omul îndumnezeit, participării la icoana împărăției.
O concepție care aruncă din icoana Împărăției
necuvântătoarele este iconoclastă (cu accente maniheiste, retezând o parte a
creației din părtășia la viața dumnezeiască) și, în consecință, necreștină.
Câtă vreme au existat în Raiul nesupus Căderii și au căzut, după cum arată
Scriptura, nu din vina lor, ci involuntar, odată cu omul, vietățile
necuvântătoare pot via și în orizontul eshatologic, nu au interzis la viața veșnică.
Să nu uităm că în întregul creației chipul lui Dumnezeu cel slăvit în Treime se
reflectă prin constituția trinitară a creației: îngeri-natură-om, ce nu admite simplificări
sau reducții. Însuși faptul că, prin voia lui Dumnezeu, omul a dat nume
făpturilor, ascunde un adevăr tainic, faptul că toate făpturile create sunt
aduse într-o relație filială cu omul, spre a fi învăluite de purtarea lui de
grijă părintească, și nicidecum că sunt predate unei stăpâniri despotice.
Lupta
creștinismului cu idolatria păgână din primele veacuri a minimalizat pe alocuri
importanța naturii, însă fără a submina pe fond consistența scripturală a
afirmării iubirii universale a lui Dumnezeu. Un alt aspect esențial în
creștinism este faptul că, urmărind sporirea sa în asemănarea cu Dumnezeu, în
ascensiunea sa spirituală omul nu uită să adâncească în sine chenoza iubirii ce
caracterizează prezența lucrătoare a lui Dumnezeu cel transcendent în lume.
Cu
alte cuvinte, în suirea spre cele mai presus de sine omul duhovnicesc nu uită
de cele mai mici și neînsemnate, nu le nesocotește și cu atât mai mult nu le
vatămă, ci le cuprinde în iubirea sa și poartă cu o dispoziție liturgică întreaga
creație înaintea lui Dumnezeu. Prezența aspectului chenotic în ascensiunea
spirituală diferențiază în mod fundamental creștinismul de platonism.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu