În căsătorie importantă este „tăierea voii” din dragoste, empatizarea cu cel iubit până în punctul în
care soții lasă de la sine orice tendință de dominație, orice luptă de impunere
a voii proprii, și bucuria lor cea mai mare nu stă în satisfacerea propriilor
dorințe, ci în împlinirea de sine a celuilalt, în bucuria lui, în purtarea
crucii lui după putință, cu alte cuvinte, în solidaritatea arătată în miezul
încercărilor, suferințelor, greutăților vieții, în tăria de a trece peste
momentele de slăbiciune, instabilitate și chiar panică ale celuilalt cu acea
liniște interioară în care se potolesc valurile tulburărilor și agitația
patimilor.
Înt-o căsnicie e important să se
acordeze așteptările la măsura celuilalt, și în același timp așezarea în viață
să vizeze o sporire duhovnicească, fără a o forța sau grăbi însă, ci atrăgând-o
răbdător prin forța iubirii.
Sunt momente în care rațiunea și logica
ne joacă feste. Certuri fără număr și fără sfârșit apar în momentul în care ții
cu tot dinadinsul, cu o logică de fier, să-ți demonstrezi dreptatea și să-ți
justifici acțiunile, exercitându-ți simțul critic într-un mod resimțit ca
apăsător și obsesiv pentru celălalt, care poate să reacționeze chiar irațional,
prelungind agonia discuției în contradictoriu printr-o atitudine de refuz și
negare.
Ai nevoie în asemenea momente sî
scurtcircuitezi această manie demonstrativă și justificativă prin oprirea cât
mai grabnică a șirului gândurilor dispuse ca niște verigi ale unei logici
părelnic fără greș, dar în realitate eșuând din pricina deficitului de
înțelegere, îngăduință și, în ultimă instanță, de iubire.
E de preferat un gest de dăruire și
împăcare care să taie nodul gordian al justificărilor ce întrețin mocnit focul
conflictului. Un zâmbet din senin, o trecere elegantă cu un cuvânt bun peste
toate chestiunile în privința cărora există divergențe, o lăsare a rezolvărilor
pe mai târziu, altfel spus, o suspendare a judecății în vederea liniștirii
apelor poate detensiona momentul de criză.
În fond, și Dumnezeu, cu infinită
răbdare, ne-a lăsat această viață ca timp de mântuire, fără să ne forțeze
sporirea spirituală, ci atrăgând-o prin iconomia diversă și discretă a iubirii
Sale. Același lucru se cade să-l facem și noi, evitând cursa amarnicei
îndreptățiri de sine, ce toarnă venin în relațiile noastre.
Avem totodată nevoie să facem o
distincție netă între un moment prielnic unei critici constructive, în care
celălalt are o dispoziție sufletească favorabilă, receptivă și momentul de
ispită, în care se închid porțile comunicării și începe vârtejul conflictului.
Acesta din urmă poate fi trecut cu bine numai prin liniștirea cu răbdare a
minții și a inimii, răbdarea tăcută a ocărilor și dispoziția neschimbată de
dragoste ce întoarce adversitatea într-o fericită rezonanță afectivă.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu