„Iubirea
se rătăcise pe culoarele timpului. (...) Amintirea permitea să fie corectate
greșelile, să fie suprimate neînțelegerile, permitea reconstruirea întregului”
(Eric-Emmanuel Schmitt).
Ni
se întâmplă să înțelegem greșit memoria ca pe o înregistrare fotografică
precisă, fidelă, obiectivă a unor fapte, imagini, contexte și relații, așa cum
s-au întâmplat. Memoria, însă, constituie o realitate dinamică solidară cu
întregul vieții noastre, împărtășindu-se de calitatea ei și schimbându-se la
față odată cu ea.
În
acest sens, putem vorbi de consistența duhovnicească a memoriei, care are
capacitatea de a fi un laborator al ființei, un topos al iconizării realității
fenomenale. Trecutul cuprins în memorie nu constituie așadar o realitate
statică, consumată, terminată, ci una supusă efervescenței spirituale,
modelării iconice prin armonizarea cu voia lui Dumnezeu.
Viața
duhovnicească deschide orizontul amintirii noastre, care are menirea de a
enipostazia spațiu-timpul întâmplărilor trăite și de a-l supune unor schimbări
calitative prin întrepătrunderea dintre conștiință, memorie și limbaj ce integrează
și actualizează holistic, dospită de adierile harului, experiența noastră.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu