Frumusețea lucrurilor ultime (63)

Lupta lui don Quijote cu morile de vânt este un spectacol atât de simpatic și revigorant tocmai pentru că ascunde un tâlc adânc, care constă în liniștirea moriștii minții, motorul conflictului finalităților, al raportărilor antagoniste ale sinelui față de alteritate.

Moara este aici simbolul acelui mecanism al gândirii dualiste ce întoarce fiecare lucru în contrarul lui, măcinând acumulările semnificative, sub apăsarea strivitoare a deșertăciunii. Nebunia lui don Quijote ia în răspăr lupta absurdă a sinelui cu alteritatea, moara luptei pentru dominație și supraviețuire.

Conflictualitatea ce macină existența creată întoarce în fapt o ființă împotriva propriului ei logos, scindând-o în sine, scoțând-o din rostul său. Răsturnarea acestei stări de fapt cere o fericită nebunie care să deconstruiască logica de fier a luptei, dictate de dorința de plăcere și putere, precum și de frica de moarte.

Florin Caragiu