miercuri, 13 iulie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (36)




Uneori, după o pierdere, sau o boală, sau o decepție personală se poate întâmpla să simți că nu mai ții pasul cu viața, că-ți fuge pământul de sub picioare. Este ca o cufundare lentă, fără putință de împotrivire, într-o zonă de nisipuri mișcătoare. Cu cât te zbați, agiți sau frămânți mai mult, cu atât te afunzi mai adânc într-un mediu psihic irespirabil.
Ai nevoie în asemenea momente să oprești reacția de panică și contrarietate, și să iei o gură de aer, cultivând isihia, liniștea, prin respirația iubirii necondiționate, a rugăciunii și participării liturgice. Să diminuezi angoasa nefăcutelor, senzația de paralizie sufletească prin adunarea atenției în direcția pasului următor de împlinit, ca și cum totul s-ar concentra în el, iar miza ar fi continuitatea acțiunii, nu gradul de realizare a ei.
Ca să destinzi tensiunea, încordarea lăuntrică generate de războiul gândurilor, ai nevoie să-l dezamorsezi prin retragerea proiecțiilor în afară ce au loc prin judecăți (osândiri) și a proiecțiilor din interior ce se manifestă prin frustrări (nemulțumiri).
De asemenea, e important să micșorezi distanța dintre planurile tale de viață și putința împlinirii lor, printr-o eventuală renunțare. În orice caz, să săvârșești un lucru în folosul sau de dragul unei/unor alte persoane este un gest ce te poate scoate din gaura neagră a existenței.

Florin Caragiu



Niciun comentariu: