Uneori,
după o pierdere, sau o boală, sau o decepție personală se poate întâmpla să
simți că nu mai ții pasul cu viața, că-ți fuge pământul de sub picioare. Este
ca o cufundare lentă, fără putință de împotrivire, într-o zonă de nisipuri mișcătoare.
Cu cât te zbați, agiți sau frămânți mai mult, cu atât te afunzi mai adânc
într-un mediu psihic irespirabil.
Ai
nevoie în asemenea momente să oprești reacția de panică și contrarietate, și să
iei o gură de aer, cultivând isihia, liniștea, prin respirația iubirii
necondiționate, a rugăciunii și participării liturgice. Să diminuezi angoasa
nefăcutelor, senzația de paralizie sufletească prin adunarea atenției în
direcția pasului următor de împlinit, ca și cum totul s-ar concentra în el, iar
miza ar fi continuitatea acțiunii, nu gradul de realizare a ei.
Ca
să destinzi tensiunea, încordarea lăuntrică generate de războiul gândurilor, ai
nevoie să-l dezamorsezi prin retragerea proiecțiilor în afară ce au loc prin
judecăți (osândiri) și a proiecțiilor din interior ce se manifestă prin
frustrări (nemulțumiri).
De
asemenea, e important să micșorezi distanța dintre planurile tale de viață și
putința împlinirii lor, printr-o eventuală renunțare. În orice caz, să
săvârșești un lucru în folosul sau de dragul unei/unor alte persoane este un
gest ce te poate scoate din gaura neagră a existenței.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu