Despre desfrânare (1)

 

Este întotdeauna delicat să vorbești despre patima desfrânării, pentru că excesele carnale, ce fac din trup un „consumabil” și nu permit erosului să se transfigureze în unire cu agape, imprimându-i o direcție tanatică,  sunt uneori amestecate cu o atracție și dragoste reciprocă ce nu pot fi judecate din afară de nimeni.

De aceea e preferabil să vorbești despre această patimă cu referire la sine, ca un apel la conștiința care cheamă la o păstrare a sufletului și trupului în armonie între ele și cu chipul lui Dumnezeu din noi.

Nu se poate înțelege prin ce anume suntem afectați de desfrânare decât dacă dezvoltăm o sensibilitate duhovnicească față de taina trupului, ce are în viziunea creștină o menire liturgică: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Cor. 6, 19).

Taina de a fi „același trup”: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24) se desăvârșește prin unirea în Același Trup Euharistic: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?” (I Cor. 6, 15). De aceea spune Sfântul Apostol Pavel despre căsătorie:  „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32).

Chipul omului, spune părintele Ghelasie de la Frăsinei, este chip de creație în unire cu chipul lui Dumnezeu. Astfel, chipul de femeie este chip al creației ce întrupează pe Dumnezeu, iar chipul de bărbat, chip al lui Dumnezeu ce se întrupează în creație. La femeie, chipul de creație (chipul Maicii Domnului) este în evidență, iar la bărbat, chipul lui Dumnezeu (chipul lui Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat).

Astfel, unirea bărbatului și a femeii în taina căsătoriei are semnificația împlinirii iconomiei Întrupării dumnezeiești. Copilul care se naște are o menire hristică de mântuire, nu numai a sa, dar și a neamului pe care genetic îl poartă în sine și a lumii întregi. Graiul popular o surprinde semnificativ:  „Urma scapă turma”.

Primind întreg memorialul părinților, cu bune și rele, copilul capătă de la Dumnezeu și darurile care, actualizate în împreună-lucrare cu El, vor lucra curățirea și transfigurarea acestor memorii în lumina iubirii. Așa, taina căsătoriei are ca esență/chip renașterea în lume prin dragoste a nădejdii de mântuire.  

Cei care nu au copii pot săvârși aceeași lucrare prin nașterea în lume a duhului mântuirii, spun Sfinții Părinți.

Florin Caragiu

Despre trândăvie sau lene (1)

 

Potrivit Sfintei Scripturi, munca e un canon dat de Dumnezeu omului spre a-și câștiga pâinea cea de toate zilele (Facere 3, 19). E urmarea faptului că, odată cu instaurarea în creație a logicii antagoniste a luptei pentru supraviețuire, natura nu mai ascultă de om, ci îi rezistă.

Așa omul trebuie să lucreze, ca să-i culeagă roadele. Canonul muncii, însă, are un rost duhovnicesc, întrucât, ostenindu-se în sudoarea feței, omul lucrează deopotrivă asupra firii proprii, sălbăticite prin deprinderile pătimașe. Munca este, astfel, o cale de restabilire în om a armoniei între spirit și natură.

Lenea lipsește pe om de această lucrare, ce are ca țel readucerea energiilor scindate de cunoștința amestecată a binelui și răului în matca iconică a mișcării sufletești. Patima trândăviei aruncă în haos viața, atrofiind puterile sufletești, astfel încât firea ni se face un pământ deșertic, sterp.

Munca este, în același timp, un antidot la războiul gândurilor și o cale de ieșire din strânsoarea egoismului în deschisul comunicării și al dăruirii de sine în vederea folosului obștesc. Sunt medici ce recomandă, spre eliberarea de închiderea în sine ca urmare a dezvoltării unor dependențe distructive, scindări lăuntrice, sau depresii, munca, pentru că ea abate atenția de la gândurile negre ce ne invadează, putând fi asemenea unui ritual de liniștire a minții. În viața pustnicilor și monahilor, munca și rugăciunea alternează, pentru o bună gestionare a provocărilor duhovnicești.

O pricină a trândăviei este izolarea trufașă și dispreșuitoare a spiritului, ce refuză lucrarea asupra naturii rezistente. Trândăvia ne lipsește de purificarea, liniștea și trezia ce pot fi dobândite prin muncă. Generând indiferența, ne face firea rezistentă și chiar ostilă lucrării  tuturor virtuților. De aici gravitatea ei. Putem transforma munca în nevoință duhovnicească, atunci când dobândim simțirea înțelegătoare a urmării voii dumnezeiești, și o putem preschimba în rugăciune, atunci când o investim cu conștiința unui gest iconic de dăruire.

Florin Caragiu 

Despre mândrie și lăcomie (1)

 

Fiind suflet și trup, omul are doi poli ai intrării răului în suflet, mândria și lăcomia. Sfinții Părinți consideră duhul mândriei și duhul lăcomiei ca pe pricinuitoare ale căderii omului și izvoare ale tuturor patimilor.

Mândria, de sorginte demonică, este patima intrată în fire prin îngerii căzuți, care i-au ispitit pe primii oameni, ce nu aveau firea întărită în bine prin împărtășirea din Pomul Vieții. Atrăgându-i în patima lăcomiei, aceștia nu au ascultat glasul conștiinței și au căzut, deschizând în sine prin cunoștința amestecată a binelui și răului o adevărată cutie a Pandorei.

Mândria e proprie spiritului înstrăinat de chipul iubirii dumnezeiești, producând iluzia solipsismului, iar lăcomia e proprie  cugetului trupesc înstrăinat de har și rezistent acestuia, care lasă în umbră sufletul, generând iluzia materialismului.

Fiind suflet și trup, omul are doi poli ai intrării răului în sine, mândria și lăcomia. Acestea au o orientare comună, caracterizată prin tendința înstrăinării de propriul chip și de împărtășirea dumnezeiască. Această orientare iconoclastă dezactivează liturghisirea de către suflet a dragostei divine în altarul trupului. De aceea smerenia și înfrânarea sunt socotite de Părinții Bisericii primele două căi ale ieșirii din robia patimilor, în vederea improprierii modului euharistic al vieții.

Florin Caragiu 

Despre întristare (1)

 

Când deprinderile pătimașe intrate în fire prin înstrăinarea de dragostea lui Dumnezeu ni se fac o a doua fire, ca o cămașă de forță rezistentă la înnoire, ne presează din adânc un nelămurit simțământ de ratare existențială, de plafonare drastică a libertății odată cu neputința de a iubi. Chipul nostru acoperit sub crusta păcatelor se cere după Arhechipul dumnezeiesc ce i-a dat ființă.

Răspunsul omului la acest strigăt al conștiinței, ce cheamă la schimbare, poate fi îndoit. Omul poate rezista acestui apel, și atunci, în mod treptat, se instaurează în el o schismă între voință și conștiință, sau între minte și duh, ce duce în mod treptat la paralizarea puterilor sufletului (akedia), asemănătoare unei morți a lui, încă din viață.

Sau poate da curs acestei chemări, conștientizând starea în care se află și chemând pe Dumnezeu în ajutor, să-l izbăvească de această cădere în lanțurile răului existențial, pe care a ajuns să-l guste și fără să-l voiască. “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).

Despre aceste două moduri de întristare ne vorbește Sfântul Apostol Pavel, când arată că “înstristarea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10)..

Cugetul lumesc sau pătimaș induce o profundă nefericire, pentru că obiectul dorinței sale e iluzoriu, îi scapă continuu printre degete și alergarea după el îi consumă puterile sufletului, moartea iminentă fiind asemenea capătului unei străzi înfundate, ce-i spulberă pretențiile deșarte de a fi asemenea unui dumnezeu fără de Dumnezeu.

De aceea nefericita întristare e radiația de fond a oricărui păcat ce ne îndepărtează de plinătatea iubirii lui Dumnezeu, golindu-ne pe dinăuntru. Reprimând strigătul iubirii negate, această patimă este însoțită, ca un reflux, de regretul că iluzia auto-îndumnezeirii făurită de omul căzut nu se poate realiza și, mai mult, de o continuă suferință, de care acesta nu se poate elibera prin propriile puteri.

Remediul ei este fericita întristare, a conștientizării stării proprii unită cu dorul după Dumnezeu, ce ne întoarce cu fața spre El și ne face primitori ai harului dumnezeiesc. Așa, lucrând Hristos în noi cele spre mântuire, căpătăm putere și bucurie de a umbla întru înnoirea vieții (Romani 6, 4), în orizontul infinit al libertății deschis de iubirea Sfintei Treimi.

Florin Caragiu

Despre slava deșartă (1)

 

Risipind atenția în toate direcțiile spre a plăcea oamenilor, slava deșartă ne face insensibili la mișcările conștiinței și lipsiți de raza ei călăuzitoare ce face să rodească dragostea, smerenia și discernământul.  Această patimă  e calul troian care, primit fiind înăuntru de paznicul inimii care este mintea, face o breșă în cetatea virtuților, prin care năvălesc vrăjmașii și o cuceresc.

Astfel, ne întoarce privirea de la dragostea de Dumnezeu și de oameni spre un sine făcut idol, fiind chiar viermele din miezul mărului din care, gustând, privirea lui Adam s-a abătut de la cunoașterea în lumina harului și a cunoscut stricăciunea. Așa generează în om iluzia autoîndumnezeirii, printr-o cunoștință în care binele este amestecat cu răul și care e înstrăinată de dragostea divină.  

Slava deșartă strecoară în orice virtute nepăzită de smerenie germenii fățărniciei, împiedicând apropierea lăuntrică a împărăției lui Dumnezeu prin pocăință sau schimbarea minții (metanoia). Ea este tronul pe care și-l făurește mândria în amăgirea sa că poate fi asemenea lui Dumnezeu fără Dumnezeu.

Remediul acestei patimi este închinarea către Dumnezeu și slujirea smerită prin faptele dragostei, săvârșite cu credință. Slava deșartă, dimpotrivă, este închinare la demoni. “Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești”, răspunde Mântuitorul la ispita diavolului, care “I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor”, spunându-i că i le va da, dacă va cădea înaintea sa și se va închina lui (Matei 4, 8). Micșorându-se pe sine să facă loc în sine lucrării lui Dumnezeu, cel smerit e înălțat în cerul dragostei divine. Mărindu-se, însă, pe sine, robul slavei deșarte cade din har, dus în ispită de o lumină înșelătoare, sub înrâurirea căreia omul, simțindu-și instinctiv găunoșenia, capătă deprinderea ascunderii de Dumnezeu.

Slava deșartă ne face orbi la suferința celuilalt. Zâmbetul ei fals nu încălzește pe nimeni. Face binele doar de ochii lumii. Ca să dea bine, să se împăuneze cu el. Îl trâmbițează peste tot, poftind laudele. Nu suportă criticile, fie și constructive, cu atât mai mult ocările. Când nu primim recunoaștere la măsura imaginată ne aruncă în întristare sau chiar deznădejde. Faptul că darurile sunt împărțite o nemulțumește, i se pare că toate i se cuvin și împinge la bârfă, clevetire, invidie față de cei mai bun decât ea, în loc să se folosească de darul lor spre propria sporire duhovnicească.

Un alt remediu al ei este amintirea păcatelor (nu ca autoflagelare, ci în modul pocăinței bucuroase, întoarse cu fața spre viitor, ne spune părintele Ghelasie de la Frăsinei) unită cu gestul de închinare și invocarea milostivirii lui Dumnezeu și acoperământului Preacuratei Sale Maici.

Căutând o punere în lumină cât mai favorabilă a omului vechi, netransfigurat, slava deșartă oferă surogate de virtuți, odată cu justificări ale patimilor ce colcăie sub o aparență fastuoasă. Înăbușind omul nou menit se nască în noi, are spiritul lui Cain ascuns sub travestiul înfățișării lui Abel. Părerea de sine și îndreptățirea de sine sunt gărzile ei de corp.

În afară lăudându-se și trufindu-se, înăuntru e totuși plină de spaimă în fața morții, presimțind nelămurit demascarea inevitabilă la dreapta Judecată, în priveliștea lumii. Căci subminând toate virtuțile în ascuns, ne face străini de ființa lor, care este dragostea lui Hristos ce caută să se întrupeze în noi. Luminoasă la arătare, slava deșartă ne face orbi la chenoza iubitoare a lui Dumnezeu și ne împiedică s-o urmăm prin dragoste nefățarnică și dăruire de sine necondiționată. Ea e ca o gaură neagră ce absoarbe energiile celor din jur spre mărirea de sine, în loc să le dăruiască pe ale sale spre sporirea în bine și luminarea chipului celorlalți.  

Are două fețe, una cosmetizată, ce mimează binele în absența împărtășirii cu el, cealaltă bolnavă și desfigurată, ce se ferește de ochii pătrunzători ai dragostei care vede pe cele ascunse. Străină de firescul creat bun, se ascunde înăuntru unei normalități în care neghina răului este amestecată cu grâul binelui, înăbușindu-l. Bazându-și tacticile pe minciună și disimulare, slava deșartă alungă din noi Duhul Adevărului ce ne descoperă așa cum suntem. Iar lipsindu-ne de mângâierea Lui, ni se face o adevărată urâciune a pustiirii sufletești.

Florin Caragiu

Despre invidie (1)

 

Sfântul Apostol Pavel ne spune cum să ne vindecăm de acest păcat ce sfâșie firea umană: “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15). Iubirea ne introduce în modul perihoretic al ființării celei după chipul Sfintei Treimi, în care sufletele se întrepătrund și își comunică însușirile. Invidia, însă, ne înstrăinează de acest mod de viață, creând false opoziții între sine și alteritate și scoțând astfel mintea din călăuzirea conștiinței, orientată spre comuniune.

Invidiosul se întristează când celălalt se bucură și se veselește când acela plânge. Dorind să acumuleze totul pentru sine, lăcomia se face pricină a invidiei. La fel, mândria, ce vede în celălalt o amenințare la adresa locului central pe care și-l rezervă ego-ul propriu.  

Oarbă la căile iconomiei divine, ce urmăresc în fel și chip mântuirea oamenilor, invidia împinge, la rândul ei, spre grăirea în deșert și osândirea aproapelui. Privind  spre altul cu ochi rău, invidia întunecă vederea conștiinței, după cuvântul Mântuitorului: “Luminătorul trupului  este ochiul; de va fi  ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca 11, 34-35).

Mintea noastră se lipsește, astfel, de litughisirea în trup (“templu al Duhului Sfânt care este în voi” (I Corinteni 6, 19)) a darului lui Dumnezeu prin dragostea care „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul” (I Cor. 13, 5). Căutând la darurile celorlalți cu ochi rău, invidia ne sărăcește de propriile daruri.

Florin Caragiu

Despre poftă (1)

 

Există o poftă/dorire neplafonată, de bunătate, fericire, viață. Pofta inimii după iubire sporește odată cu împărtășirea de aceasta. Dorul dumnezeiesc e pofta chipului după înaintarea infinită (epectaza) în unirea cu Arhechipul divin.

Pofta pătimașă împinge la o satisfacție plafonată de săturare, greață, rău existențial. Lăcomia duce pofta în fundătura acumulării deșarte și a plăcerii desfrânate. Iubirea de arginți, slava deșartă, voința de dominație, în fundătura puterii oarbe, ce sfârșește în autodistrugere. Mândria strâmbă cărările doririi, deviindu-le de la experiența comuniunii către o închidere de sine în citadela egoismului, cu vedere la neant. Nimicnicia e perspectiva poftei limbii mânate de grăirea în deșert. Minciuna e pofta libertății iluzive, a amestecului de bine și rău, din care rezultă înstrăinarea de Binele dumnezeiesc. Ura este o poftă ce generează o scindare între voința de nimicire a vrăjnașului și conștiința ce reflectă iubirea lui Dumnezeu, care urmărește binele fiecărei ființe.

Înfrânarea poftei pătimașe potențează eliberarea de frânele și legăturile ei înrobitoare (resorturi ale logicii antagoniste a căderii), odată cu înaintarea în orizontul libertății și al doririi dumnezeiești.

Florin Caragiu

Despre mânie (1)

 

Patima mâniei are mai multe pricini. Una din ele este îndreptățirea de sine, împinge la reacții de apărare agresive sau o îndreptare a lucrurilor fără socotință. O alta este hrănirea animozității prin grăirea în deșert și deasa osândire. Neînfrânarea și nerăbdarea întrețin focul iuțimii, din care scapără fără să-ți dai seama enervarea subită. Dacă diminuezi îndreptățirea de sine, osândirea aproapelui și neînfrânarea, ai făcut un pas spre recâștigarea libertății față de impulsul violent.

2.  Spiritul de contrazicere și reacția de răspuns cu rău la rău sunt la rândul lor o sursă de revărsare a agresivității prin izbucniri de mânie. Panicarea este un alt focar ce ne expune la această patimă, ce întoarce firea contra ei înseși. Slava deșartă generează reacții de mânie față de tot ceea ce nu hrănește orgoliul, mărirea deșartă de sine. Nu te contrazice, nu răspunde cu rău la rău, nu te panica, nu-ți arăta nevoința, nu te înălța (lăuda, trufi) cu gândul și vei putea dezamorsa mult mai ușor această bombă cu efect imediat sau întârziat, din a cărei explozie ieși vătămat sufletește.   

3.   Cultivă prin dragoste dăruirea de sine, neosândirea și răbdarea, prin credință încrederea în voia sau iconomia lui Dumnezeu, Care le rânduiește sau le îngăduie pe toate spre binele nostru, iar prin nădejde, pregustarea stării eshatologice de viețuire în împărăția lui Dumnezeu. Mânia preia controlul asupra conștiinței și voii noastre, întunecând discernământul și pârjolind sufletul într-o clipă. Pentru a nu-i da loc, să o oprim de la rădăcina gândului, printr-o stare de rugăciune și închinare de toată vremea către Izvorul dumnezeiesc al păcii. "Pace vă las vouă. Pacea Mea o dau vouă, nu precum lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze" (Ioan 14, 27).

Crucea – legătura dragostei

 

Crucea era văzută în antichitate ca un blestem. În creștinism, sfințită prin învierea lui Hristos, devine icoană a învierii. Prin cele două brațe ale sale ea închipuie legătura dragostei. Verticala leagă Dumnezeu și creația, iar orizontala, umanitatea și, în general, făpturile create, îngeri, natură și oameni, întreolaltă.

Fiind un simbol al totalității, crucea are și semnificația unei îmbrățișări ființiale a alerității. Crucea învierii nu mai este o imagine mohorâtă, ci una pătrunsă de lumină, pace, bucurie, în care plenitudinea își află locaș. La părintele Ghelasie, orizontala crucii zugrăvește iubirea Sfintei Treimi, cea fără umbră de schimbare, iar verticala, pogorârea dumnezeiască sau taina întrupării lui Dumnezeu în lume, și totodată urcușul duhovnicesc sau taina întrupării creației în Dumnezeu.

Există la părintele Ghelasie și o formă a rugăciunii inimii în chipul crucii, după model liturgic, în care inspirația coboară pe verticala crucii odată cu cuvintele “Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”, ca o primire a prezenței Lui în sine de la Duhul Sfânt, iar expirația se săvârșește pe cuvintele „miluiește-ne pe noi”, cu atenția trasând orizontala de la umărul drept la umărul stâng, ca o adunare de sine și a lumii în locașul inimii, unde invocăm pe Duhul Sfânt să lucreze prefacerea în mădulare ale Trupului lui Hristos cel înviat și să înalțe creația împreună cu El la Tatăl dumnezeiesc.

Florin Caragiu

Rugăciunea iconică. Un exemplu din viețile sfinților

 

Sfântul Antonie cel Mare

Monahismul a fost de la apariția sa un apărător și păstrător al Sfintei Tradiții de cugetare și viețuire ascetică creștină, urmând chemării lui Hristos la desăvârșire: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Retrăgându-se în pustie pentru adâncirea vieții lor în unirea cu Dumnezeu prin rugăciune și nevoințe, monahii au practicat rugăciunea isihastă a inimii, prin pomenirea deasă a numelui lui Iisus.

Nu trebuie să uităm, însă, de chemarea lui Iisus la desăvârșire, adresată tuturor: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei, 5, 48). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe primii creștini, trăitori în lume: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17).

Ocupația, grijile, activitățile și  îndatoririle zilnice fac, însă, să pară irealizabilă împlinirea unei rugăciuni îndelungate, săvârșite în singurătate, pentru omul din lume. Cu toate acestea, există un mod al rugăciunii cu toată ființa adunată într-un gest iconic de dăruire și smerenie, care pe unii oameni din lume i-a ridicat la măsura desăvârșirii. Tradiția isihastă carpatină a numit-o rugăciune iconică, a stării față către față cu Dumnezeu, în închinare, cu conștiința filială a prezenței iubitoare dumnezeiești.

Există un exemplu în viețile sfinților, ce arată rugăciunea iconică adaptată omului din lume, care poate deveni, prin dragoste, puritate, dăruire și smerenie, model duhovnicesc chiar și pentru un monah sfânt. Rugându-se lui Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare a fost trimis prin descoperire la un curelar din Alexandria. Acesta era căsătorit, cu copii plecați la casele lor, trăind în nădejdea mântuirii, în curăție și viață duhovnicească împreună cu soția sa. Ceea ce câștiga din munca sa împărțea în trei părţi. O parte o dădea săracilor, o parte bisericii şi restul pentru nevoile lor zilnice.

Mirat, sfântul Antonie l-a întrebat ce altă lucrare mai are. Curelarul a răspuns că nu face nimic altceva, decât că iese în fiecare seară pe veranda casei, privește spre oraş şi își spune că toți vor afla mântuirea, afară de sine. Atunci a înțeles Sfântul Antonie că, prin smerenia sa, cizmarul fusese ridicat deasupra nevoințelor sale pustnicești, dobândind acea rugăciune cu toată ființa, concentrată în fiecare gest, ce așază pe om înaintea lui Dumnezeu, față către față...

Florin Caragiu

Rugăciunea iconică – temeiuri biblice/patristice

 

Rugul aprins

Găsim în tradiția Bisericii temeiuri patristice ale rugăciunii iconice. Îndemnând la rugăciune neîncetată (I Tesal. 3, 17), Sfântul Apostol Pavel arată esența continuității ei într-o atitudine euharistică în mijlocul împrejurărilor vieții de zi cu zi, îndemnând la săvărșirea fiecărui gest în numele Domnului, și prin El mulțumind Tatălui (I Colos. 5, 17).

Sfântul Macarie cel Mare observă că “în în orice gând sau faptă prin care omul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu”. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, “liniștea (hesychia) este închinarea neîncetată lui Dumnezeu și starea în fața Lui”.

Sfântul Chiril al Alexandriei arată că nimeni nu se poate înălța la Tatăl decât în starea de jertfă/închinare, ia Sfântul Teolipt al Filadelfiei vorbea despre rugăciunea curată ca despre o stare de aşezare înaintea lui Dumnezeu, conştiinţa iubitoare a prezenței Lui fiind ea însăşi liturghisitoare a darului divin, a sălăşluirii Sfintei Treimi în inima omului. 

Pentru Calist Catafygiotul vede rugăciunea iconică ca pe un chip al desăvârșirii rugăciunii, când spune că după dobândirea harului Sfântului Duh rugăciunea se desăvârșește în închinarea tăcută, ca o primire în sine a tainei ce este mai presus de orice operație a gândirii discursive.

La Părintele Dumitru Stăniloae, rugăciunea iconică apare descrisă ca una în care „ne îndreptăm către Dumnezeu și exprimăm prin întreaga noastră ființă lauda lui Dumnezeu, uimirea, recunoștința, smerenia înaintea Lui”, o rugăciune pe care Sfinții Părinți au numit-o “liturghie neîncetată”.

Arătând că specificul tradiției isihaste carpatine pune un accent special pe acest mod al rugăciunii, părintele Ghelasie de la Frăsinei îndeamnă la o așezare “în gest de închinare, într-o așteptare plină de dor, cu credința că Hristos te cercetează, punând la picioarele lui Iisus toate gândurile și simțirile, satisfacțiile și temerile, amintirile și planurile, realizările și eșecurile, rațiunile și închipuirile, să le prefacă El după cum știe. Adună, după asemănarea Preasfintei Fecioare la Bunavestire, toată ființa ta din risipirea energetică în răspunsul afirmativ la iubirea lui Dumnezeu, ce vrea să se-ntrupeze în tine, de la Duhul Sfânt”.

Ca o conștiință devenită permanentă, închinarea, numirea și starea ca în icoană înaintea lui Dumnezeu devin, după părintele Ghelasie, în această modalitate de rugăciune isihastă, calea gătită spre întâlnirea și împărtășirea cu El, în împrejurările diverse ale vieții. 

Florin Caragiu

Rugăciunea iconică

 

Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, frescă

În situații concrete de viață, cerem lui Dumnezeu ajutorul, îl rugăm să ne ierte, îi mulțumim, dăm slavă Lui. În afară de rugăciunile de cerere, de pocăință, de mulțumire și doxologice, există o așa-numită rugăciune ce le cuprinde implicit pe toate într-o stare de închinare înaintea lui Dumnezeu. Nu este doar o rugăciune a minții, sau a simțirii, ci a întregii ființe, trup, suflet și partea cea mai adâncă a sufletului, duhul.

Această rugăciune nu este condiționată de întâmplări favorabile sau nefavorabile, de interese, griji, necazuri, revolte, dorințe sau proiecte personale, ori în interesul obștesc, ci este expresia dragostei necondiționate față de Dumnezeu, ce leagă chipul creat de Arhechipul divin, motiv pentru care părintele Ghelasie de la Frăsinei a numit-o rugăciune iconică, în duhul tradiției isihaste carpatine.

Este o rugăciune gestică (dincolo de cuvinte, deși se poate exprima și prin ele), pătrunsă de conștiința filială a menirii proprii, de părtășie la sfințenia divină. Ea caută, dincolo de lanțul fenomenalității și cauzalității energetice sau raționale, odihna în mișcarea sufletului ce primește pe Hristos, aducându-se pe sine înaintea Tatălui, și este preschimbat de Sfântul Duh după asemănarea chipului lui Dumnezeu.

Nevoințele sfinților au urmărit tocmai această așezare ce are ca rod improprierea modului euharistic al vieții. Spre deosebire de rugăciunile ocazionale, rugăciunea iconică nu necesită condiții speciale, un prilej sau un cadru spațio-temporal adecvat, ci o retragere în gest (static sau în mișcare), o stare de prezență cu conștiința identității proprii, celei după chipul lui Dumnezeu-Iubire.

Această așezare este condiția de posibilitate a rugăciunii neîncetate a sfinților, fiind secretul continuității dialogului cu Dumnezeu. Ea depășește secvențializarea programului nostru zilnic de rugăciune, muncă, lectură, dialoguri, mișcare, odihnă etc., unindu-le în conștiința tainei căreia ne facem locaș de liturghisire. Așa este cu putință adunarea minții din risipire, într-un gest ce ne exprimă ființial.

Astfel, gestul iconic sare peste logica antagonistă pătrunsă în creație după căderea omului, reașezând în sine, în prim plan, chipul lui Dumnezeu și sufletul cel după chip, în trupul făcut altar al vieții în Hristos.

Odihna minții în gestul iconic oprește războiul gândurilor, ce ne afectează capacitatea de discernământ/deosebire a lor, slăbind imunitatea/rezistența la infectarea cu gânduri, sentimente sau memorii negative.

Florin Caragiu

Logica reacțiunii și logica iubirii

 

Întoarcerea fiului risipitor

Logica reacțiunii sau logica autonomă caută justificări ale acțiunilor sale într-o imanență guvernată de înlănțuirea cauzei și efectului. Închisă în acest lanț logic, îndreptățirea actului se sprijină inevitabil pe argumente gen: “fac asta pentru că...” Stările sufletești sunt dirijate de scheme cauzale, frizând determinismul. De aici impresia de înghețare a gândirii în formule, de neputință a accederii ei la libertatea creatoare a sufletului.

Părem închiși într-un destin tragic, în care reacționăm la cele ce se-ntâmplă, fără a trăi bucuria actului liber, creator, acauzal, metanoetic, ce ne poate preschimba viața și gândirea într-o sărbătoare a ființei. Ne zbatem pe uscat, în afara logicii iubirii, care nu răspunde cu rău la rău și, mai mult, are puterea Duhului ce transformă răul în bine.

Rațiunile iubirii sau ale sufletului mișcat de dragoste depășesc cadrul unei previzibilități dictate de logica reacțiunii la stimuli, căpătând o forță creatoare de destin, inspirată de harul dumnezeiesc necreat și de însuși chipul iconic al ființei.

Singura care are acces la taina chipului divin, iubirea e, asemenea lui Hristos, ființa virtuților. Logica ei se face părtașă modului perihoretic al vieții dumnezeiești, mișcării totalității guvernate de iconomia Sfintei Treimi.

Neplafonată de schemele unei logici a talionului, iubirea poate realiza o breșă în îndreptățirea de sine ce ne face refractari lucrării lui Dumnezeu în noi. Dragostea are forța epectazei, a înaintării infinite în taină, copleșind prin deschiderea către cele sfinte formalismul rigid și arsenalul de reacții de apărare sau aversive.

Să ne deprindem, așadar, a renunța la îndreptățirea faptelor noastre rele și la justificarea celor bune, cufundând/botezând și adâncind rațiunile în necondiționatul cel după chip al iubirii. Să nu uităm să ne împărtășim mai întâi din pomul vieții/iubirii și abia apoi din pomul cunoștinței/rațiunilor, pentru a nu risca să ne trezim în afara dragostei care “nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Aceasta pentru că în afara iubirii logica omenească poate ascunde rațiuni contrare, căzute din dragoste. Doar logica inimii, în care iubirea devine mod de viață, cuprinzător al ființei și lumii, ne poate călăuzi de la risipitorul “Facă-se voia mea” la filialul “Facă-se voia Ta!” (Matei 6, 10; 26, 42).

Florin Caragiu

 

Rugăciune și gest iconic

Sfântul Serafim de Sarov

 

Rugăciunea nu trebuie să devină monolog, de aceea are nevoie de alternanța cu gestul iconic, starea tăcută în închinare înaintea lui Dumnezeu, în care asculți, te deschizi, primești, te încredințezi voii divine, lași pe Hristos să-ți vorbească și să lucreze în tine. O rugăciune doar mentală este insuficientă. Gestul iconic odihnește simțirea înțelegătoare a inimii. În așteptarea plină de dor ce adună în sine întreaga ființă, primim insuflarea divină, călăuzirea și mângâierea Duhului Sfânt, ce ne familiarizează cu iconomia dragostei Lui.  De aceea, rugăciunea adresată lui Dumnezeu și gestul iconic se completează reciproc în parcursul dialogal al vieții duhovnicești.

Florin Caragiu

Picătura de bucurie

 

Uneori se-ntâmplă că adânciți în gânduri și în urmărirea planurilor noastre acumulăm tensiuni care, în timp, se reflectă și la nivel psiho-fizic în încordări, dureri, tristeți, deznădejdi mocnite, și, în caz de nereușite și dezamăgiri repetate, până la pierderea apetitului pentru viață. Prezența unei absențe se instaurează în noi. Ce ingredient am omis, preocupați fiind de rezolvarea multelor noastre probleme și depășirea numeroaselor obstacole apărute pe cale?

Sfântul Apostol Iacov ne vorbește despre o bucurie în miezul ispitei primite ca încercare a credinței: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, știind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1, 2-4). Am uitat să ne bucurăm de viața în sine, dincolo de orice provocări ale ei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, vâzând pe un ucenic că are tot timpul o mină gravă i-a dat canon să fie vesel. Lucrul acesta a provocat în el o schimbare, o regăsire a gustului vieții.

Odihnind inima, dragostea izvorăște bucuria mai presus de toate, arată Sfântul Apostol Pavel, când spune lui Filimon: „am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate” (Filimon 7).

Același Apostol arată că bucuria nu trebuie să lipsească rugăciunilor noastre: „totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie” (Filipeni 1, 4), spune el, mulțumind lui Dumnezeu ori de câte ori își amintește de cei pe care îi poartă în inima sa.

Prisosul bucuriei sporește, de asemeni, în bogăția dărniciei, expresie a dispoziției milostive chiar în vreme de încercare sau necaz (II Corinteni 8, 2). Mai mult, împărăția lui Dumnezeu însăși este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Pocăința (schimbarea sau înnoirea minții), îndemna părintele Ghelasie, trebuie să fie „bucuroasă, întoarsă cu fața spre viitor”. Căci, trezind simțirea înțelegătoare a inimii, conștiința stării înaintea feței lui Dumnezeu revarsă în noi bucurie, mărturisește și Sfântul Prooroc David: „Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie” (Faptele Apostolilor 2, 28).

Odată cu aceasta, conștiința propriei meniri naște bucuria în mulțumirea adusă „Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Coloseni 1, 12).

Fiecare, la măsura proprie, are nevoie de acel dram de bucurie care să-i însenineze viața, să-i topească angoasele, încrâncenările, nemulțumirile și frustrările, făcându-l să vadă toate dezamăgirile drept ceea ce sunt: amăgiri ce-l împiedică de la împărtășirea mai adevărată cu darul lui Dumnezeu care este viața.

Florin Caragiu

Dincolo de justificări și explicații

În situații conflictuale, justificările și explicațiile au o rază limitată de aplicare. Adesea vedem că, plusând pe ele, conflictele se întețesc, cum ai pune gaz pe foc. E nevoie atunci, mai mult decât un simplu demers argumentativ, de o ieșire hotărâtă din logica antagonistă a disputei. Aceasta este motorul luptei, vălul de pe ochi ce împiedică accesul la o logică a păcii și comuniunii. Avem nevoie de un act de credință spre a depăși această încercare, avem nevoie de o transcendere a îndreptățirii de sine și a explicațiilor părut convingătoare pentru a tăia firele patimii ce ne leagă, ale cărei pricini se află pe un plan sufletesc mai adânc.

Domeniul frustrărilor, complexelor, umbrelor psihologice acționează nonliniar, în salturi sau mutații ce scapă demersului rațional local, la obiect. În aceste împrejurări, gestul iconic de asumare necondiționată a dragostei divine și de tăiere a voii de raționalizare a conflictului ajută la o depășire suprarațională a lui. În zidul impenetrabil al animozității se poate deschide o breșă prin îndelungă răbdare, iertare necondiționată, neținerea de minte a răului și asumare a erorii, chiar acolo unde nu ni se pare că nu am greșit, dar alte păcate ale noastre ricoșează în defavoarea încercărilor de stingere a conflictului. Aceasta pentru că în anumite circumstanțe conflictul poate viza nu doar o simplă verigă dezamorsabilă de către rațiune a adversității, ci însăși starea noastră de cădere în întregul ei, neputința de a face apel la o atitudine iubitoare, iertătoare, smerită, purtătoare a crucii proprii și, deopotrivă, a celuilalt.

Nu trebuie să uităm că, dincolo de rezonabilitate, suntem chemați la sfințenie, a cărei rază de acțiune trece mult dincolo de o înțelegere rațională, apelând la căile necercetate ale inimii. Pentru aceasta se cere depășită în primul rând reactivitatea pătimașă proprie, spiritul de contrarietate ce hrănește în ascuns conflictul. Omului psihic, autonom, îi este cu neputință, dar nu și celui duhovnicesc, alipit de Dumnezeu, la Care totul este cu putință și Care cercetează cele ascunse ale inimii. În împreună-lucrare cu El, rațiunea omenească se răstignește, spre a se adânci, înviată cu puterea dragostei. Doar așa putem mișca munții de patimi, prin credința lucrătoare în faptele dragostei.

Avem așadar nevoie de oprirea scindării sau războirii în noi înșine, ce hrănește nevăzut conflictul cu celălalt prin revolte, răbufniri de orgoliu și neatenția față de gânduri, cuvinte și gesturi.

Nu trebuie să uităm că logica antagonistă a animozității și certurilor are o cauzalitate globală, putând sări de la un detaliu la altul al existenței și eluda astfel orice înlănțuire de argumente cu bătaie locală, la obiect. De aceea, doar un salt de la o abordare intelectuală, mentală, la o implicare ființială, sufletească, de la rațiune la chip sau de la justificare și explicație la gestul iconic al dragostei smerite, necondiționate, în care răul nu găsește loc sau reacții contrare, poate mișca sufletul celuilalt în direcția împăcării.

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Florin Caragiu