Pofta pătimașă împinge la o satisfacție plafonată de săturare, greață, rău existențial. Lăcomia duce pofta în fundătura acumulării deșarte și a plăcerii desfrânate. Iubirea de arginți, slava deșartă, voința de dominație, în fundătura puterii oarbe, ce sfârșește în autodistrugere. Mândria strâmbă cărările doririi, deviindu-le de la experiența comuniunii către o închidere de sine în citadela egoismului, cu vedere la neant. Nimicnicia e perspectiva poftei limbii mânate de grăirea în deșert. Minciuna e pofta libertății iluzive, a amestecului de bine și rău, din care rezultă înstrăinarea de Binele dumnezeiesc. Ura este o poftă ce generează o scindare între voința de nimicire a vrăjnașului și conștiința ce reflectă iubirea lui Dumnezeu, care urmărește binele fiecărei ființe.
Înfrânarea poftei pătimașe potențează eliberarea de frânele și legăturile ei înrobitoare (resorturi ale logicii antagoniste a căderii), odată cu înaintarea în orizontul libertății și al doririi dumnezeiești.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu