Sfântul Apostol Pavel ne spune cum să ne vindecăm de acest păcat ce sfâșie
firea umană: “Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15). Iubirea ne introduce în
modul perihoretic al ființării celei după chipul Sfintei Treimi, în care
sufletele se întrepătrund și își comunică însușirile. Invidia, însă, ne înstrăinează
de acest mod de viață, creând false opoziții între sine și alteritate și scoțând
astfel mintea din călăuzirea conștiinței, orientată spre comuniune.
Invidiosul se întristează când celălalt
se bucură și se veselește când acela plânge. Dorind să acumuleze totul pentru
sine, lăcomia se face pricină a invidiei. La fel, mândria, ce vede în celălalt o
amenințare la adresa locului central pe care și-l rezervă ego-ul propriu.
Oarbă la căile iconomiei divine, ce urmăresc
în fel și chip mântuirea oamenilor, invidia împinge, la rândul ei, spre grăirea
în deșert și osândirea aproapelui. Privind spre altul cu ochi rău, invidia întunecă
vederea conștiinței, după cuvântul Mântuitorului: “Luminătorul trupului
este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău
va fi luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat.
Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca 11, 34-35).
Mintea noastră se lipsește, astfel, de litughisirea în trup (“templu al Duhului Sfânt care este în voi” (I Corinteni 6, 19)) a darului lui Dumnezeu prin dragostea care „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul” (I Cor. 13, 5). Căutând la darurile celorlalți cu ochi rău, invidia ne sărăcește de propriile daruri.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu