Găsim în tradiția Bisericii temeiuri patristice ale rugăciunii iconice. Îndemnând la rugăciune neîncetată (I Tesal. 3, 17), Sfântul Apostol Pavel arată esența continuității ei într-o atitudine euharistică în mijlocul împrejurărilor vieții de zi cu zi, îndemnând la săvărșirea fiecărui gest în numele Domnului, și prin El mulțumind Tatălui (I Colos. 5, 17).
Sfântul Macarie cel Mare observă că “în în
orice gând sau faptă prin care omul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu
Dumnezeu”. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, “liniștea (hesychia) este închinarea
neîncetată lui Dumnezeu și starea în fața Lui”.
Sfântul Chiril al Alexandriei arată că nimeni
nu se poate înălța la Tatăl decât în starea de jertfă/închinare, ia Sfântul
Teolipt al Filadelfiei vorbea despre rugăciunea curată ca despre o stare
de aşezare înaintea lui Dumnezeu, conştiinţa iubitoare a prezenței Lui fiind ea
însăşi liturghisitoare a darului divin, a sălăşluirii Sfintei Treimi în inima
omului.
Pentru Calist Catafygiotul vede rugăciunea
iconică ca pe un chip al desăvârșirii rugăciunii, când spune că după dobândirea
harului Sfântului Duh rugăciunea se desăvârșește în închinarea tăcută, ca o
primire în sine a tainei ce este mai presus de orice operație a gândirii
discursive.
La Părintele Dumitru Stăniloae, rugăciunea iconică
apare descrisă ca una în care „ne îndreptăm către Dumnezeu și exprimăm prin
întreaga noastră ființă lauda lui Dumnezeu, uimirea, recunoștința, smerenia
înaintea Lui”, o rugăciune pe care Sfinții Părinți au numit-o “liturghie neîncetată”.
Arătând că specificul tradiției isihaste carpatine
pune un accent special pe acest mod al rugăciunii, părintele Ghelasie de la Frăsinei îndeamnă
la o așezare “în gest de închinare, într-o așteptare plină de dor, cu
credința că Hristos te cercetează, punând la picioarele lui Iisus toate
gândurile și simțirile, satisfacțiile și temerile, amintirile și planurile,
realizările și eșecurile, rațiunile și închipuirile, să le prefacă El după cum
știe. Adună, după asemănarea Preasfintei Fecioare la Bunavestire, toată ființa
ta din risipirea energetică în răspunsul afirmativ la iubirea lui Dumnezeu, ce
vrea să se-ntrupeze în tine, de la Duhul Sfânt”.
Ca o conștiință devenită permanentă, închinarea,
numirea și starea ca în icoană înaintea lui Dumnezeu devin, după părintele Ghelasie,
în această modalitate de rugăciune isihastă, calea gătită spre întâlnirea și
împărtășirea cu El, în împrejurările diverse ale vieții.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu