În situații concrete
de viață, cerem lui Dumnezeu ajutorul, îl rugăm să ne ierte, îi mulțumim, dăm
slavă Lui. În afară de rugăciunile de cerere, de pocăință, de mulțumire și
doxologice, există o așa-numită rugăciune ce le cuprinde implicit pe toate
într-o stare de închinare înaintea lui Dumnezeu. Nu este doar o rugăciune a
minții, sau a simțirii, ci a întregii ființe, trup, suflet și partea cea mai
adâncă a sufletului, duhul.
Această rugăciune nu
este condiționată de întâmplări favorabile sau nefavorabile, de interese,
griji, necazuri, revolte, dorințe sau proiecte personale, ori în interesul
obștesc, ci este expresia dragostei necondiționate față de Dumnezeu, ce leagă
chipul creat de Arhechipul divin, motiv pentru care părintele Ghelasie de la
Frăsinei a numit-o rugăciune iconică, în duhul tradiției isihaste carpatine.
Este o rugăciune gestică (dincolo de cuvinte, deși se poate exprima și prin
ele), pătrunsă de conștiința filială a menirii proprii, de părtășie la
sfințenia divină. Ea caută, dincolo de lanțul fenomenalității și cauzalității
energetice sau raționale, odihna în mișcarea sufletului ce primește pe Hristos,
aducându-se pe sine înaintea Tatălui, și este preschimbat de Sfântul Duh după
asemănarea chipului lui Dumnezeu.
Nevoințele sfinților
au urmărit tocmai această așezare ce are ca rod improprierea modului euharistic
al vieții. Spre deosebire de rugăciunile ocazionale, rugăciunea iconică nu
necesită condiții speciale, un prilej sau un cadru spațio-temporal adecvat, ci
o retragere în gest (static sau în mișcare), o stare de prezență cu conștiința identității proprii,
celei după chipul lui Dumnezeu-Iubire.
Această așezare este
condiția de posibilitate a rugăciunii neîncetate a sfinților, fiind secretul
continuității dialogului cu Dumnezeu. Ea depășește secvențializarea programului
nostru zilnic de rugăciune, muncă, lectură, dialoguri, mișcare, odihnă etc.,
unindu-le în conștiința tainei căreia ne facem locaș de liturghisire. Așa este
cu putință adunarea minții din risipire, într-un gest ce ne exprimă ființial.
Astfel, gestul iconic
sare peste logica antagonistă pătrunsă în creație după căderea omului,
reașezând în sine, în prim plan, chipul lui Dumnezeu și sufletul cel după chip,
în trupul făcut altar al vieții în Hristos.
Odihna minții în gestul iconic oprește războiul gândurilor, ce ne afectează capacitatea de discernământ/deosebire a lor, slăbind imunitatea/rezistența la infectarea cu gânduri, sentimente sau memorii negative.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu